27

By | Opinie

N-am niciun sfat de dat la 27.

Mă simt la fel ca la 15 sau 20, cu mici modificări de conștiință și altele fizice.

În afară de bine cunoscuta sintagmă, metaforă, concluzie și ce-o mai fi a timpului trecător, ce ar mai fi de spus?

Am plecat de la cornete lansate pe bloc, perețelul și cumva lumea părea mică, ordonată și deloc ieșită din matcă.

Anual eram dus la vaccinul antigripal. Pe atunci era o normă sanitară, o grijă părintească, ba pentru unii un simplu procedeu.

În clasa a IV-a, iar asta n-am să uit niciodată, învățătorul nostru de atunci ne-a zis veți trăi mult mai bine decât părinții voștri, odată ce vom intra în Uniunea Europeană.

Ce știam eu de UE? Nimic. Dar ne-a explicat și asta. Păream așezați, toți.

Nu erau atât de multe cărți de self-help, de dezvoltare personală, de cum să faci aia și ailaltă. Mi-a dat mama un Dale Carnegie odată să citesc, iar eu am zis „nu”. Apoi mi-a dat Winnetou iar de acolo lumea a arătat altfel.

Acum, pare că lucrurile decurg invers. Involuția e din ce în ce mai accentuată.

Sau pur și simplu e strigătul unei generații rămase în urmă. Ultima mână întinsă, ultimul steag al tradiției de odinioară.

Divaghez.

Nu de puține ori mi-am dat seama, de-a lungul anilor ăstora, că eu n-am crescut sau nu m-am maturizat deloc. Sigur, în parte e o minciună în care îmi place să mă scald, să mă alint, dar pe de altă parte e și-un izvor bogat în anxietate.

Când mă gândesc la ce urmează, parcă scrâșnesc din dinți și-mi spun în gând: dar am doar 16 ani, vreau să dau la jurnalism, nu știu cum funcționează justiția, economia sau legile lui Murphy, dar asta e tot ce știu.

Și apoi îmi dau seama că le-am învățat pe toate astea, doar că le ignor pentru propria protecție. Le ignor ca să trăiesc mai bine.

Sună clișeic, sună băsist, dar în anumite momente sună atât de bine.

Tot când eram clasa a IV-a, un prieten din copilărie, pe când ne aflam prin cartier, mi-a zis ești norocos, stai să ajungi într-a cincea să vezi cum nu mai ai așa mult timp să ieși pe afară.

Nu l-am crezut. Am avut timp s-o fac și după ce am trecut de la primar la gimnazial, dar a fost într-adevăr mai puțin și pe nesimțite. Și de acolo s-a tot împuținat.

Nu mi-a zis și nici ție n-o să-ți zică nimeni care va fi ziua în care vei ieși pentru ultima dată la joacă cu prietenii fără să ai vreo grijă pe cap.

Aveam niște bețe care semănau cu niște arme și când n-aveam bani de internet cafe, ne jucam CS printre blocuri.

Închid ochii să fac un inventar:

Periuță de dinți electrică, smartphone, smartwatch, 24.5 inch monitor, tastatură de gaming, mouse asemenea, ear buds, plante și birou al cărui înălțime o poți modifica după propria dorință.

Kindle, slow cooker & espressor care-ți face ce tip de cafea vrea inima ta.

Astea sunt, după 27 de ani ai mei avansul modernismului. De la băț la medaliat olimpic în tehnologie de uz casnic, personal și cum s-o mai spune.

Îmi vibrează mâna stânga, mă ridic să fac câteva exerciții. Când mă aplec și îmi simt tendoanele cum se întind, îmi aduc aminte că am făcut un sport de performanță 15 ani de zile. 15 ani… wow!

O primă amintire de la vârsta de 5 ani e calendarul creștin ortodox atârnat de ușa cămării de acasă, cu anul 1999.

Telefonul fix din clasa a IV-a în care-mi sunam colegul de bancă să ieșim la fotbal.

Piesele de puzzle 3D, că doar nu aveam bani de Lego, cu care m-am jucat mult și după clasa a IV-a. Calculator n-am avut până într-a cincea.

Un derdeluș și-un celofan, iar de acolo din vârf de deal m-am dus cu o viteză de acasă și până la Universitate în anul I de facultate. Când au trecut toate astea?

Când, oare, din jurnalism am decis că vreau să fac social media?

Și mai ales cum, din jurnalism am ajuns la Litere și nu regret absolut nimic?

La 21 l-am cunoscut pe Henry Miller. Ce experiență nebună!

Acum mai bine de 7 ani a avut loc prima ieșire în București cu noii colegi de facultate. Când?

Când s-a terminat și facultatea și am ajuns angajat cu normă întreagă?

Și mai ales când s-a dus și junioratul în muncă?

*finger snapping*

Dacă aș putea spune ceva, după 27 de ani, fără să bag capul în pământ ar fi: îmbrățișează tot ce are viața de oferit. Atunci când e ușor și frumos, dar mai ales când e greu și dureros.

Și întotdeauna întreabă-te chestii, pentru că nimic nu mai e ca odinioară. Curioșii nu mai mor repede.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *