5 seriale care m-au dezamăgit

By | Cinema

5 seriale care m-au dezamagit

În căutarea conținutului quality pe care toți îl vrem, am venit cu această soluție deloc de avarie pe care sper s-o acceptați.

Adică 5 seriale care m-au dezamăgit. Corect. Pentru că 2020 e anul dezamăgirilor de toate felurile, m-am gândit c-ar fi superb dacă aș lovi puțin și în serialele cu care am crescut.

Că multe din ele sunt de pe vremea când eram io adolescent sau young adult, cum se mai spune când ajungi la 20-21 de ani și n-ai idee ce sau cine ești.

N-o să stau la pălăvrăgeli prea mult, că timpul vostru de prețios. Așadar…

SUITS

Trebuie să încep cu serialul care a făcut-o pe Meghan Markle mare. Încă dinainte să devină ducesă de Sussex.

Are 9 sezoane acest serial cu oameni în costume și multe procese dubioase. Atât în judecătorii, cât și de conștiință. De fapt, Suits ar fi trebuit să aibă mult mai puține. L-am urmărit cu atenție până în sezonul 5.

Deja la sezonul 5 mi se păruse că începe să facă cercuri inutile și să găsească drame în plus la firul principal. După jumătate din sezonul 6, am renunțat.

Și mi-a părut rău, pentru că până acolo serialul chiar a fost interesant și a avut de toate. Mai ales caractere solide cu care să rezonezi. Din păcate a ales calea telenovelei.

ARROW

Ok, din start trebuie să vă spun că nu sunt un fan al universurilor DC, Marvel sau oricare alt univers cu personaje fantastice. Just not my cup of tea.

Numai că atunci când a apărut Arrow a avut o combinație atât de dubioasă în el încât am zis că n-am cum să nu-l urmăresc măcar în primul sezon.

Și primul sezon s-a demonstrat a fi foarte fascinant. Desfășurându-se pe două planuri narative, într-un soi de bildungsroman al personajului principal, Oliver Queen, jucat de Stephen Amell, un om care nu poate arăta emoție nici în viața reală.

Orașul lui, acel acasă, e un fel de Gotham și asta n-a fost prea original. La fel și toți criminalii pe care îi înfruntă.

Cu timpul devine obositor să iei parte la același scandal, mai ales că cea mai interesantă parte a poveștii e consumată în primele două sezoane.

Cu un super-villain extrem de bun în persoana lui Manu Bennet, a avut în primele 3 sezoane ingredientele unui serial ok. Pe urmă s-a telenovelizat. A început cu drame, cu plot twisturi văzute de la o poștă, cu povești care nu erau necesare serialului…

Și au mai făcut și niște cross-overuri complet dubioase cu alte personaje. Precum Green Lantern sau Flash.

ELEMENTARY

Elementary a fost chiar blană atunci când a apărut. Țin minte că primul sezon m-a ținut lipit de monitor.

A avut 24 de episoade, a fost un maraton complet din care am ieșit epuizat și super emoțional din pricina relației lui Holmes cu un Moriarty ceva mai special, jucat de Nathalie Dormer.

Nici Johnny Lee Miller, care-l joacă pe Holmes și pe care-l mai știm din Trainspotting, nu o face deloc rău.

Numai că Elementary devine varianta aia super ieftină, super cantitate a lui Sherlock din UK.

Dacă Sherlock din UK se rezumă la trei episoade de 90 de minute în care ți se învârt creierii la rotisor, Elementary abuzează de 20-20 și ceva de episoade / sezon. Iar în astea se întâmplă aceeași ecuație: avem cazul ăsta – rezolvăm cazul ăsta.

Sherlock Holmes de US are, totuși, niște problemele. Cu drogurile, cu singurătatea, cu taică-su. E mai modern, mai complicat. Cu toate astea, pasul până la a striga „booooring” nu-i departe.

În cazul meu a fost la finalul sezonului 4.

LUCIFER

De parcă aș fi avut cine știe ce pretenții aici.

Ok, ok, premisa a fost super bună, iar primele două sezoane super ok.

Cu toate astea, Tom Ellis mi-a plăcut mult mai mult în Rush decât în Lucifer. Sigur că totul trebuie să se ducă în probleme parentale, în dacă să mă duc acasă sau nu, în ce fac cu fata asta angelică care mă place bla bla bla.

Lucifer a fost abandonat repede de mine. Hobi îmi spune că sunt la sezonul 4, episodul 8. Motivul e simplu: mai merge pe fundal din când în când.

VIKINGS

Nu vă așteptați la asta, nu-i așa?

Am urmărit Vikings cu sufletul la gură până spre finalul primei părți a sezonului 5. După aceea totul s-a răsuflat, cumva.

Felul în care producătorii au ales să ilustreze drama și finalul unei dinastii e complet aiurea și plin de drame ce nu sunt necesare.

E frumoasă nebunia la Ivar, creștinismul catolic a lui Bjorn sau căutarea lui Dumnezeu a lui Loki. Dar meeeen s-a ales o traiectorie atât de greșită încât nu pot nici măcar să pun în cuvinte sau să compar față de cum a decurs serialul până la sezonul 5.

Chiar și despărțirea asta între caractere, mama care se întoarce împotriva copiilor sau mai degrabă invers, ego-ul puternic de viking nu sunt deloc ilustrate așa cum se întâmpla în sezoanele 3-4.

Am părăsit Vikings după 3 încercări de a urmări partea a doua a sezonului 5. Pur și simplu nu a mai avut nimic să-mi spună, simțeam aceeași lălăială.

***

Bun, astea au fost cele 5 seriale care m-au dezamăgit, deși aveau o miză, aveau personaje interesante și un fir narativ care promitea.

Pasez asta către tine și te invit să-mi scrii în comentarii ce seriale au pornit optimist și s-au terminat dezamăgitor pentru tine?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *