A fost odată în 2005

By | Opinie

liverpool fc

Primăvara lui 2005 a fost una frumoasă.

Dacă aș mai ține un strop minte din ea. Era, oricum, final de primăvară. Pot să spun data exactă, dar ar însemna să merg la calendar și s-ar pierde autenticitatea.

Numai că ceva cu adevărat autentic s-a întâmplat atunci. Ceva ce nu mai văzusem în viața mea de când urmăream, cu pasiune, sportul ce s-a transmis din tată în fiu.

Și asta n-am să uit.

La 11 ani ai zice că nu pricepi multe, dar nu-i chiar așa. La 11 ani, cartierul meu din orașul natal găzduia și stadionul din localitate.

La 11 ani, dacă era un lucru pe care îl pricepeam destul de bine, ăla era fotbalul. Echipe de fotbal, sisteme de joc, antrenamente până la bătăile dintre galerii care se dădeau fix sub balconul apartamentului unde stăteam, la etajul 4 etc.

Mergeam la antrenamente la juniori, la F.C. Argeș, urmăream meciuri pe stadion cu tata sau orice străin care mă lua sub aripă cât să trec de porți prin ochii jandarmilor.

Urmăream fotbal la televizor. Tot cu tata.

Vara lui 2005 mi-a adus și primul joc de FIFA pe calculator pe care l-am avut vreodată. Nu a fost primul pe care l-am jucat, dar a fost primul din cele moderne pe care le-am avut. FIFA 94 nu cred că se pune. Erau, totuși, niște pixeli pe un monitor cât jumătate de birou.

În seara unui final de primăvară, se întâmpla finala Champions League. O finală între o echipă pe care o urmăream mai des, A.C. Milan (îmi plăcea mult fotbalul italian la vremea aia, mai mult pentru atmosferă) și Liverpool.

Fotbalul din Anglia mi-era complet străin. Totuși, nu le știam pe toate în fotbal. Dar așa avea să mi se prezinte.

Pe Ataturk, în Turcia, Milanul lui Pirlo și Seedorf întâlnea un Liverpool de la care auzisem doar de Gerrard, Riise, Luis Garcia și Xabi Alonso.

La 3-0 pentru Milan, zâmbeam. Mi se părea că totul s-a întâmplat mult prea ușor pentru italieni. Taică-meu deja adormise. Probabil și lui i se părea rezolvată treaba.

Eu, în schimb, pe șustache, am stat. Am stat și am urmărit până la final, când am văzut ceva miraculos. Nu numai o revenire, ci o adevărată alegorie a păsării Pheonix.

Oamenii ăștia au luptat și m-au captivat, iar publicul de partea cealaltă a cântat până când mi-au intrat la suflet. Și am ținut cu ei până la finalul acelui meci.

Iar de atunci încoace.

Sunt 15 ani de când țin cu Liverpool, iar ieri i-am văzut pentru prima dată în 30 de ani pentru ei, 15 de când îi susțin, ridicând trofeul cel mai râvnit de club și de suporteri.

În sezonul 2013-2014 am fost foarte aproape. Sezonul trecut la fel.

Mi-am luat toate miștourile din univers de la toți prietenii din copilărie și colegii de la fotbal pentru că țineam cu o echipă de mijloc de clasament în Anglia.

Dar nu doar țineam cu o echipă de mijloc de clasament din Anglia, ci era mult mai mult de atât. Ceva ce nu aș putea să explic. E aproape un paradox. Nu pot să descriu ce simt pentru o echipă care își are casa la mii de kilometri distanță, dar se simte atât de aproape.

De multe ori până și viața mea, cu întâmplările ei ciudate, a avut parcursul unui sezon al echipei ăsteia. Sunt multe asemănări dubioase. Și nu doresc să le explic, că parcă stau mai bine cu mine, decât acolo undeva.

Și mă bucur atât de mult pentru succesul lor de anul trecut și de anul ăsta, de parcă aș fi câștigat eu. Și poate că o parte din mine a câștigat, după toată perioada asta.

Up the Reds!

liverpool fc

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *