Am vrut să devin jurnalist

By | Opinie

am vrut sa devin jurnalist

Toată adolescența mea am avut acest vis umed: să devin jurnalist. Și am martori în acest sens: de la a mea familie, până la colegii din liceu.

Nu vă mai zic că din diferite considerente, eram uneori asemănat cu Mircea Badea, un Mircea Badea care, la vremea aia, nu era personajul sinistru care a devenit între timp. Dar asta așa, ca o paranteză.

Și spun, am vrut să devin jurnalist. Încă de la 13 ani, m-am apucat să scriu tot soiul de povești aburitoare pe caietele mele mâzgălite de cerneală, pix și culori. De la un timp încolo și cafea. Inventam tot felul de narațiuni și de lumi pe care le părăseam înainte ca povestea să ajungă la vreun final.

Din aceste povestiri, uneori le mai citeam și alor mei, pentru amuzament și știi cum e, când ești singurul copil al familiei parcă mai grav ți se sapă după talente & co…

Evident, din 2007 m-am împrietenit și cu blogging-ul, astfel mi-am continuat și conturat această pasiune pentru condei.

Lucru ce a ajuns repede și la urechile mamei mele, care nu a ezitat, odată cu creșterea mea, să spună oricărui prieten de familie sau vecin ce vreau eu să devin.

Eu vreau să spun poveștile altor oameni, să mă duc, să-i ascult și să pun pe foaie viața lor.

Cam așa îmi plăcea mie să gândesc. Idilic, știu. În plus, exista și presiunea asta pe umerii mei de a deveni cineva. De a ieși din turmă. De a face o școală. De a depăși statutul părinților.

Așadar, demonstrasem că ceva înclinație am. Curios eram oricum. Să spunem că niște „skills” se aflau pe acolo. Doar că drumul meu numai către jurnalism n-a vrut să mă ducă.

În primul rând, am ratat accederea la un liceu cu profil uman. Am ajuns să fac unul cu profil opus, real – economic, așa că a trebuit să o iau pe o rută ocolitoare pentru a putea să-mi săvârșesc ceea ce eu îmi imaginam cariera vieții mele.

Mi-am continuat ambițiile în ciuda notelor de 8 din care nu ieșeam la limba română, în privirile triumfale ale colegilor care-mi știau aceste „ambiții”.

M-am apucat să fac, evident, meditații. Odată la matematică, unde eram bâtă, dar unde repede am ajuns să mă descurc cu mult mai bine față de materia mea de suflet, iar apoi pentru admiterea la FJSC.

De ce FJSC? Pentru că era aproape de casă, pentru că era în capitală și pentru că-mi putea oferi uneltele necesare ca să ajung acolo unde îmi imaginam eu că vreau să ajung.

Prin urmare, am tras cam un an și jumătate în mod accelerat pe ruta asta ocolitoare ca să ajung acolo unde îmi spuneam eu că mi-ar fi cel mai bine să ajung.

Pe lângă scris, în tot timpul ăsta, mai ales cu apropierea bacalaureatului, mi-am stârnit o poftă nebună pentru cărți. Citeam. Citeam tot ce prindeam. De la materia de BAC, până la orice alte cărți de ficțiune și nu numai.

Spun asta deoarece, dacă vreți s-o dăm în misticisme, e un mic diavol zâmbind acolo.

Și a venit momentul meu de glorie, hopul cel mare. De fapt cele două hopuri. Pe primul, bacalaureatul, l-am luat fără probleme, dar nu fără să mă împiedic oleacă la materia de suflet și la cea opțională.

Chestiuni ce nu se întâmplaseră la simulare. Dar deh, așa-i în viață.

Mai apoi, a sosit momentul meciului din deplasare, la Universitatea din București, culmea la o aruncătură de băț de locul ce avea să mă primească pentru următorii cinci ani.

Și din nou, dacă vreți s-o dăm în misticism, e un pic interesant că admiterea la FJSC a avut loc în sediul de la Universitate, iar nu în cel de pe Iuliu Maniu așa cum crezusem la data aia.

Ce să vezi, am picat la mustață admiterea la buget. Sigur, dacă se mai retrăgeau doi inși, eram acolo, dar pentru mine era un eșec total. Era un eșec care în mintea mea, la acel moment și cu acele lacrimi, s-a conturat fix ca un mare rateu al carierei.

Așa m-a lovit un mare atac de panică: ce fac acum? mai stau un an și aștept viitoarea admitere? merg la taxă? dar ai mei și nici eu n-avem bani de taxă… se va retrage cineva? stau și aștept să văd ce urmează? o să devin cineva în viața asta? ai mei cât de dezamăgiți sunt de mine?

Toată perioada aceea din liceu, în care așteptările tuturor din familie crescuseră au pus asupra mea o presiune pe care inconștient nu am fost în stare s-o duc. Și am clacat în fix momentul decisiv.

Perioada aia a fost oribilă. Și parcă a durat o veșnicie.

Și inspirația divină a avut-o, în cele din urmă, maică-mea. Nu io. Nu „grozavul de adolescent” care se imagina marele reporter, marele storyteller, acest *insert nume mare de reporter* al jurnalismului.

De ce nu te duci la Litere? Îți plac cărțile, îți place să scrii… de ce nu aplici și acolo?

Mai are sens să vă spun ce a urmat de aici încolo?

Au fost, din multe puncte de vedere, cei mai frumoși ani ai vieții mele. Și nu regret nici măcar o clipă faptul că am făcut Facultatea de Litere.

După ce am stat vreo cinci ani pe acolo ca să fac anii de licență și masterat, sunt în prezent „specialist comunicare și relații publice”, că așa scrie în fișa postului. Adică în limbaj mai precis și liber, social media specialist în advertising.

Cum am ajuns aici?

Prin acele „skills” pe care mi le-am conturat de-a lungul timpului în mod inconștient. Curiozitatea de a afla chestii, de a scrie chestii, de a povesti, internetul cu care am crescut…

Privind în spate, cred că motivul principal pentru care am să mulțumesc ceva facultății este pentru oamenii pe care i-am cunoscut și timpul pe care mi l-a oferit ca să-mi pot crea rețeaua de oameni și experiența necesară pentru a ajunge unde sunt astăzi.

În același timp, nu doresc să minimalizez educația primită în școală. A avut un rol important, nu neg asta.

Dar este, totuși, o diferență între profesor de limba română sau filolog, ceea ce tehnic scrie pe diploma mea și specialist în comunicare. Dar iată-ne aici, what can you do?

Concluzia?

Perioada aia de panică, de o săptămână, în care am crezut efectiv că s-a sfârșit pământul și că nu se va alege nimic de capul meu a fost my lowest point to date. M-am simțit absolut oribil, dar îmi dau seama astăzi cum s-a ajuns acolo.

A fost momentul în care am înțeles că am creat această iluzie grandioasă a mea înainte să pot pune piciorul pe pământ. Că am trăit într-o lume mai frumoasă decât realitatea, în care, iar aici e și vorba de creștere, eșecul nu-și are locul.

Ba da, eșecul își are loc. Peste tot și oricând. Și e bine să mai dai și câte un fail, că altfel nici nu știi că te afli pe un drum greșit. Și mai ușor cu presiunea familială pe scări, că nu toți trebuie să ajungem Cineva.

De asemenea, nu cred că să știi ce vrei să faci cu viața ta încă din adolescență e un lucru negativ, doar că e foarte probabil să iasă altfel decât îți imaginezi la momentul ăla. Alegerea asta se conturează în timp, prin trial & error.

Și nici măcar nu e ceva universal valabil. Nici măcar asta. Există cazuri excepționale care ajung direct la țintă încă de mici. Aia e.

Iar drumul ăsta, al devenirii e unul care are nevoie de niște talent, multă muncă, dar și ceva noroc. Iar dacă toate planetele se aliniază în favoarea ta, atunci să fii recunoscător neîncetat și să-ți păstrezi modestia.

Nu sunt nici măcar astăzi, după toată aventura asta, de părere că cei care știu ce vor să facă cu viața lor de mici ar fi mai speciali decât ăia care habar n-au. Sau invers.

Singura diferență pe care o văd ține fix de povestea fiecăruia și de învățăturile pe care suntem capabili să le tragem din viața asta. Pentru că nu există carte mai interesantă și mai frumoasă decât propria viață.

Cred că singurul om ale căror cuvinte m-au atins din lumea asta de business, marketing whatever you name it e Steve Jobs, când a spus „stay hungry, stay foolish”. E o esență în cuvintele astea asupra cărora dacă te apleci, ai rezolvat jumătate din ecuația vieții.

N-am ajuns jurnalist și cred cu tărie că e mai bine așa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *