Recenzie „Cântecul păsării de plajă”, de Tudor Ganea

By | Carti

Am și eu doi autori români contemporani pe care-i îndrăgesc: Tudor Ganea și Matei Florian.

De la Matei Florian am citit tot ce a scris până în prezent și mare-mi va fi bucuria când va publica ceva nou.

Cu Ganea lucrurile stau un pic altfel: mai am de citit de la el primele două romane, dar ultimele le-am bifat.

Ce a scris până acu? A debutat cu Cazemata, în 2016. A continuat cu Miere un an mai târziu, i-a apărut Porci în 2018, iar în 2019 8. Pe lângă premiile literare câștigate odată cu aceste cărți, vedem bine că omul dă câte un roman pe an.

Excepție făcând cel de acum, care l-a sărit pe 2020. Ca noi toți, de altfel.

Personal, mi se pare fabulos. Denotă o putere de concentrare, creativitate și muncă incredibile. Bravo lui.

Cântecul păsării de plajă e un titlu ciudat care te duce cu gândul la un mystery / thriller. Ceva la granița cu realitatea, care trebuie să conțină niște ilegalități, niște chestii paranormale și niște umor negru.

Le are, poate nu fix în măsura asta, dar câte ceva din fiecare e acolo în narațiune.

Povestea se concentrează în jurul unui singur personaj: Ainur. Un tătar din Murfatlar venit la o vârstă fragedă, în perioada tranziției, în noul cartier constănțean Faleză Nord.

Dacă ați copilări în anii ’90, veți realiza foarte repede că și voi ați avut un Ainur în cartier. Toți am avut. Băiatul ăla problematic, despre care nu știi unde-i sunt părinții, dar îți dai seama că nu are cine știe ce relație cu ei.

Că suferă de un dubios retard emoțional, dar nu-i prost. Și că-și folosește forța ca să acapareze cât mai mult spațiu în jurul său. Se impune prin frică și vrei să-i intri în grații ca să nu iasă murdar cu el.

Cu Ainur suntem de când e micuț și până ajunge la apogeu, ca apoi să decadă.

Dezvoltarea și prăbușirea lui Ainur se întâmplă pe fundalul unei Românii post-decembriste, când România încă mai avea o națională serioasă de fotbal, când buticuri SRL apăreau la colțuri de bloc, când Coca-Cola își făcea apariția pe piață, cu incipitul internet cafe-urilor.

Toată perioada asta e captată excelent de Ganea. Redă cu multă fidelitate și fără prea mare exces de detaliu perioada respectivă, ca să nu mai zic de culoarea locală, de dubioșii cartierului, de delimitarea perimetrelor din jurul blocurilor în scopuri agriculturale și așa mai departe.

În schimb, bătăile din cartier, Satul de Vacanță, onanismul, aurolacii etc – toate astea sunt elemente ce au făcut parte din viața oricui a copilărit atunci. Doar că au fost sub alte denumiri, locuri. Alte frici, alte obsesii, alte obiceiuri.

Limbajul e unul cât se poate de lejer, distanțat, umoristic în multe părți și nu lipsit de regionalisme & elemente de argou. Am râs sincer la multe faze din carte, râs cu poftă, fiindcă îmi aduceam aminte de idioțeniile din copilărie. Numai că ăștia aveau un dublu-curaj, nene.

Naratorul din romanele lui Ganea mi-l imaginez mereu ca pe un bătrânel șarmant care a fost uns cu toate alifiile, le-a văzut pe toate și acum ți le redă pe șleau, dar nu fără experiența de rigoare.

M-au impresionat momentele de anxietate pe care ți le dă frica de moarte. Relatările de o acuitate înaltă a momentelor de frică legate de crizele de ipohondrie și în același timp umorul ce le înconjoară.

Cum Ainur tratează metamorfozarea problemei sale medicale într-o ghindă și apoi vede ghinde peste tot. Își schimbă întreg comportamentul și-și distruge viața din cauza asta.

Și, totuși, de ce Cântecul păsării de plajă? N-aș vrea să fiu eu cel care vă strică distracția. Vă dați seama că, în stilul cărților lui Ganea, nu poate fi altceva decât un lucru macabru aflat în ultimă istanță. Vedeți voi despre ce e vorba când veți citi cartea.

Overall, romanul lui Ganea e extrem de relatable. Și îți prezintă o Constanța pe care nu cred c-o știai așa. Cel puțin pentru mine a devenit mult mai mitizantă, iar când își va termina autorul tot ce are de dat despre locul ăsta, cred că va avea inclusiv potențial turistic.

Ce mi s-a părut forțat și grăbit a fost povestea lui Doagă și a lui Ecosal, precum și finalul.

Doagă mi s-a părut un personaj peste care s-a trecut mult prea repede și ușor având în vedere că el a fost parte din începutul urcușului lui Ainur.

Că Ecosal i-a descoperit „talentul”, din nou, foarte mișto, dar prea puțin dezvoltat. Amândoi, și Ecosal și Doagă, au niște finaluri crunte, mizerabiliste, ceea ce am înțeles, dar prea scurte și prea mici în comparație cu rolul lor.

Ah, mi-am adus aminte, Delia. Relația lui cu Delia putea fi și ea aprofundată. De exemplu, știm cum se despart, dar debutul relației lui amoroase cu Delia îi este alocat un singur paragraf în treacăt.

Având în vedere că e o carte întreagă dedicată lui Ainur, mă așteptăm să aflu mai multe despre cum a cucerit-o pe Delia, cum a decis să se mute cu ea și perioada aia amoroasă din viața lui. Dar n-a fost să fie.

Finalul, la fel, mi s-a părut grăbit. Cu toate astea, eu îl consider o continuare. O parte dintr-un întreg, dintr-un proiect FZN despre care autorul a tot vorbit.

Sau mă voi apuca s-o recitesc mai încolo că poate nu am înțeles exact schema. Deh, se mai întâmplă și d-astea.

De unde iau, tată, cartea asta de care ai vorbit așa frumos?

De peste tot. Librării fizice și online. De la Cărturești, la Libris și până la Polirom, ca să dai direct banii la editură.

Spor la citit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *