Ce facem cu educația?

By | Opinie

CE FACEM CU EDUCAȚIA_

Pentru că asta a fost întrebarea istorică. Ar trebui să apară pe heraldică, ar trebui să fie sponsorul echipei naționale.

Dacă urmărim istoria educației românești, vom vedea că lucrurile au stat pe ultimul plan aproape mereu.

Dacă nu știați, aflați că educația s-a format pe lângă mânăstiri la începutul epocii moderne, iar limba era slavona. Nici măcar româneasca pe care o ciripim azi. Asta, desigur, pe meleagurile noastre.

Mai apoi, s-au căcat pe ei tot felul de principi, duci și alți sponsori ai artelor frumoase, dar n-au făcut nimic. Ulterior, spre timpurile moderne, politicienii care au trecut cu rândul prin „parlament” au încercat să înființeze niște principii de educație.

N-au rezolvat nimic.

Ideea cu care s-a plecat despre școală era una de „pedeapsă”. Da, dragilor, pedeapsă. Așa era văzută școala încă de la înființare, pentru că ăsta era scopul ei: să educe sub formă de pedeapsă pe neobrăzați.

Cum am zis în debut, întrebarea „ce facem cu educația?” e una istorică în plaiurile mioritice. Din strămoși ne întrebăm asta.

Rezolvăm o problemă și în loc de „hai noroc”, ne spunem: „ce facem cu educația?”

Rezolvăm un buget la stat, dăm cu binele la fiecare câte puțin să se mai facă acolo câte un lucru, iar finalul e „și ce facem cu educația?”

Cu educația nu se întâmplă nimic de o groază de timp. Oricine a vrut să facă ceva pentru educație a făcut mult și prost. Reforme peste reforme.

Fără sens. Fără direcție. Fără să ia în seamă și opinia elevului. Fără absolut nici un pic de interes real.

Generația mea a fost cea care a prins pentru prima dată teza unică. Și ce mizerie a fost teza unică. În fine, au persistat cu mizeria asta, pe urmă au băgat și examen în a 8-a pe lângă teza unică.

A făcut din noi generația experiment. De bine ce-a mers, au ieșit mai mulți proști.

Am ajuns în prezent și nu se întâmplă nimic.

Mai multe examene, mai ușoare, la care înveți mai mult. Ce paradox.

Altfel, la nivel de infrastructură suntem la fel de praf. WC-uri criminale în fundul cărții, tavanuri care stau să cadă, bănci rupte, cretă lipsă, table care sunt sparte, mai vine câte un elev cu cuțitul la școală etc.

Și asta a fost dintotdeauna. Nu e de ieri, nu e de azi. Țin minte cum la generala 2, în Pitești, te așteptau țiganii la poartă să te întrebe de sănătate, seara la 8, când ieșeai de la ore. Gardianul doar privea, că tremura chiloții pe el și stătea baricadat în cancelarie.

Școala a rămas o pedeapsă. Nu s-a schimbat nimic în felul cum o privim. Mai sunt unele care au gratii la parter și nici măcar nu-i vreun teren de sport prin preajmă.

Interesul guvernanților e zero la infinit. Nu sunt în stare să ofere măști copiilor, nu sunt în stare să le ofere tablete pentru că au avut o „eroare la licitație”. Nu sunt în stare de nimic, mă…

Speram și tot sperăm, dar real fără o schimbare brutală de gardă în politică nu se va rezolva. Sau cel puțin nu vom putea spera cu tot sufletul.

Și ca să mai dăm o raită prin istorie….

Când Ștefan a terminat-o cu turcii, următoarea întrebare pe care a primit-o a fost „și ce facem cu educația, măria ta?”

La care Ștefan a spus: „Durează, tati…”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *