Ce-o să vândă întotdeauna? Sexul

By | Carti, Cinema

normal people bbc

În ciuda opiniei unora, sunt foarte multe informații care trec pe lângă mine sau de care nu știu, deși s-ar putea chiar să se afle în trend la momentul ăla.

E și cazul serialului Normal People. Andreea mi-a zis inițial de el și l-a prezentat ca pe un serial „care ți-ar plăcea”. Am zis da, pe urmă am mai lăsat câteva zile să treacă până să-mi amintesc de el.

Decembrie a fost o lună în care am fiert la foc mic, continuu. Mai greu cu relaxarea și mai mult cu numărarea zilelor până la vacanță.

Privind retrospectiv, Normal People chiar a fost un serial care mi-a făcut timpul mult mai plăcut în acea perioadă.

De autoarea romanului ecranizat, Sally Rooney, auzisem din presa literară odată cu debutul ei fulminant, Conversations with Friends care am înțeles că beneficiază și el de o ecranizare de la Hulu, chiar acum în primăvară.

Mă așteptam, având în vedere scrisul și abordarea autoarei irlandeze de ceva adolescentin, trecător, dar așteptările mi-au fost date peste cap.

Serialul te bagă într-o lume banală din Irlanda, undeva pe lângă Sligo într-un orășel al cărui nume complicat nu mă chinui să-l reproduc aici.

Școala, ca orice altă școală, are bune și rele. Cu celebritatea locală, în acest caz personajul masculin Connell Waldron, copil din flori și opusul perfect – Marianne Sheridan.

Cu cei doi vom petrece timpul din ultimul an de școală și până când ajung la vârful maturității. Sau pe aproape, în orice caz.

Acțiunea se desfășoară când în orașelul din Sligo County, când în Dublin, la Trinnity College, când în Suedia sau chiar frumoasa Italie.

Din punctul ăsta de vedere, sunt impresionat de expansiunea desfășurării acțiunii. Nu mă așteptam să se ducă atât de departe. Nici în timp, dar mai ales în spațiu.

Cei doi sunt un exemplu romantic de opusuri care se atrag, dar în realitate amândoi găsesc confort unul în altul. Găsesc acel refugiu de siguranță, de căldură, de empatie, de dragoste, de înțelegere.

De ce spun că sexul va vinde întotdeauna?

Deoarece alegerea regizorului acestui serial, în comparație cu romanul lui Sally Rooney e să bazeze relația lor, chimia dintre cele două personaje în cât mai multe scene de sex.

Sigur, plăcerea sexului pentru amândoi vine în același timp. Chiar dacă Connell e cel care a mai avut experiențe trecute fade, pentru Marianne e un nou început.

Și pot înțelege asta. La o adică, chiar și cu alegerea de a miza totul pe sex serialul m-a făcut să vreau să citesc cartea. Așadar, cred că și-a atins măcar în parte ținta.

Plus că ambii actori, Paul Mescal și Daisy Edgar-Jones fac o treabă minunată. Chimia dintre cei doi e absolut contagioasă pe durata celor 12 episoade.

Se vede că amândoi au citit romanul din scoarță în scoarță și că l-au plăcut foarte mult. Că și-au dorit rolurile astea și că au făcut tot ce le-a stat în talent, muncă și dăruire încât să livreze un performance foarte bun.

Cât despre preferința serialului, față de roman, ce să facem, dacă era vorba de 12 episoade a câte 45 de minute, probabil că romanul nu-și mai avea sensul.

Așa, în 20 de minute primim succint aproape esențialul fiecărui capitol din el, ca să zic așa. Sau mai degrabă, perioadă. Că nu e vorba de capitole.

Ca o părere personală, înțeleg de ce toată lumea apreciază mai mult serialul decât cartea. Recunosc că pentru mine cartea a fost mult mai vie datorită imaginilor din serial. Și asta m-a făcut s-o citesc cu alți ochi.

Nu știu ce opinie aș fi avut dacă s-ar fi întâmplat invers: cartea mai întâi și apoi serialul. Dar așa cum s-a întâmplat, pot spune că se completează.

Cartea aproape că n-are scene de sex, cât mai degrabă mențiuni și asta cred eu că spune ceva despre tânăra autoare (nu e o condamnare): poate că nu stăpânește cum trebuie scenele de sex.

Dar are altceva, ceva ce serialul nu-ți spune: subtilitatea și motivele pentru care cei doi sunt atât de încleștați unul în altul.

Plus complexitatea reală a celor două personaje principale. Sunt conduse de idei și concepții mult mai puternice în carte față de ce ne este prezentat pe ecran.

Connell are o putere asupra lui Marianne incredibilă, iar Marianne vede în el aproape acea figură paternă din copilărie. Ea e supusă întrutotul lui, dar nu e o supunere lipsită de plăcere ca în celelalte relații ale ei de-a lungul timpului.

E ceva mult mai mult de atât, ceva ce se extinde pe fiecare palier al unei relații interumane. Pe când el, el nutrește ceea ce la început i se pare un experiment.

Apoi își dă seama de forța pe care o are asupra ei, de faptul că orice spune, orice face ea va fi mereu a lui și își permite astfel să-și vadă de viață, dar fără să-i dea vreodată, conștient, drumul ei.

Se conduc, aproape telepatic, unul spre altul indiferent unde se află și ce fac. Cu cine sunt în relație sau nu sunt. Și despre asta e vorba, despre conexiunea asta aproape magică, fabuloasă pe care puțini oameni o cunosc.

Cartea explică mult mai bine și îți oferă o vedere mult mai în interiorul lor față de serial. Și din acest punct de vedere, putem spune că serialul și cartea sunt într-o remiză.

Se completează foarte bine, dar nici una dintre forme nu strălucește mai tare decât cealaltă.

Dacă dorești o perspectivă mai adâncă a lumii lui Connell și Marianne, atunci îți recomand cu bucurie să citești cartea.

E o lectură foarte ușoară, rapidă, ajutată și de scrisul foarte cursiv și frumos al lui Sally Rooney. Personal, nu m-a dat pe spate. Nu rețin nici un citat care să mă facă să zic, wow, ce frumos.

E o carte draguță, care spune o poveste atipică, plină de pasiune și dubios.

De asemenea, aș mai menționa că finalul deschis al serialului, cât și al cărții (deși în carte lucrurile par mai clare) poate lăsa o portiță spre o continuare, dacă autoarea, scenariștii și regizorul au ceva planificat.

Normal People, Sally Rooney

Recomandarea mea e să te bucuri de ambele, atât de serial, cât și de carte.

Iar dacă tot vorbim de carte, o poți găsi în librăriile Cărturești, dar și pe Elefant.Ro sau Libris.ro

Dacă te interesează s-o citești în limba română, ea a fost tradusă de Mihaela Buruiană la Curtea Veche. N-o să observați, însă, toate acele ticuri verbale tipice britanicilor și mi se pare că se pierde din culoarea locală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *