Cum am făcut rost de cizme la Electric Castle

By | Travel

Articol publicat inițial pe 8 decembrie, 2016.

Ca orice poveste care începe la Electric Castle, ploua. Băi, ploua al naibii de tare. Șuvoaie se revărsau din cer și publicul vice-versa prin nămoluri.

Îngândurat, enervat, înjuram și mă schimonoseam prin festival ca ultimul semianalfabet functional.

Simțeam cum germenul de dezmăț pierdea teren în fața raționalității. Mi-era greu să privesc lupta asta, o refuzam din adâncurile alcoolismului, dar cât? Până când?

Și ploua, ploua încontinuu. Ar fi fost drăguț să fi văzut niște nori, dar de fapt totul era o plasă neagră cu tăișuri argintii. Îți brăzda fața la fiecare pas.

Și eu eram în niște Vanși verzi, vai mama lor, care în timp record s-au făcut praf. Bă, dar praf.

Și invocă Dumnezei și invocă Hristoși. Zilele alea, cât stătusem prin Ardeal, observasem același obicei ca la moldoveni: Dumnezeii și Hristoșii sunt de chemat la luptă.

Îi cheamă mai ceva ca norocul.

cizme electric castle

Și tot chinuit, zgribulit, cu veșnica întrebare în cap: Ce fac? Ce fac? Mi se năzări o idee.

Mi-am amintit dintr-o dată că la un bar cu cocktailuri, Aperol parcă, se dădeau cizme și pelerine de ploaie.

Aș fi avut nevoie de amândouă, că prin pelerină intra și vântul, și Dunărea, dar mai degrabă cizme.

M-am postat ca un cerșetor în fața barului, mi-am făcut loc printre alte cizme portocalii și am întrebat: Mai dați cizme?

Mai că era să-mi râdă ăla în față. Am înjurat în gând Aperol și pe nenea ăla. Mai mult din disconfort. Nu-mi mai simțeam chiloții pe mine.

Real am râs. Deh. Distrat și el, încă distrat și eu, dar eu mai puțin, îmi spune scurt: nu. Se dăduseră.

Repede.

Mai repede ca ploaia.

Mai repede decât m-am mișcat eu.

Vă dați seama scenă…

Stau ca milogul în fața omului ăluia și apoi îndrept privirea-n jos. Picioarele mele deveniseră butuci de brad. Erau umflate și mă gândeam că dacă am un ac, aș putea să le dezumflu. Păcate amărâte….

Rămân pe acolo, rămân pe aici. Dorin, un bun samaritean, care de-a lungul festivalului mi-a arătat că stand-up-ul încă supraviețuiește în România a tot umblat și preumblat prin jurul barului și la un moment dat mă trage de mânecă.

Hai că ți-am găsit cizme!

Bucurie, lumini, hai fuga-fuga la bar să-mi bag picioarele în cizme. Și în ploaie și în lupta câștigată de raționalitate. Pe moment. Și apoi mai dăm nu shot.

Acolo dau de o domnișoară. Domnișoara era bine. Foarte bine. Lângă ea un ins ce pare oleacă mai treaz. Eh, negociem, ne descurcăm. După fețe păreau că vor ceva la schimb.

Poate fuseseră la Burning Man. Cine știe. Mă treceau toate gândurile.

Electric Castle după ploaie

Încep negocierile. Tipa face prezentările și apoi îmi dau seama că nici prietenul ei nu e prea treaz. Cel puțin nu mai treaz ca ea.

Omul zâmbește în continuu și are picioarele înfipte, la propriu, în pământ. Are converși în picioare, dar abia se mai văd.

Dorin râde lângă mine ca un nebun scăpat sanatoriu.

Fata, puțin amețită, leoarcă de ploaie, puțin din toate, îmi spune de când era ea acolo și cu cât a cumpărat cizmele (se dădeau gratis, dar gratis înseamnă bani, nu?). Dacă vrei bucată, marcă banul.

Dar hai, Domn’le, că suntem la un festival, doar nu ne înțelegem noi?

Ți le dau cu 3 milioane.

Hopa, stai așa. Domnișoara e și businessman, îmi zic. Deci două cizme prăpădite de cauciuc, probabil și cu n numere mai mari, portocalii aprins, mă costă 3 milioane?

Încep se râd. Nu știu cum râd, că mi-e frică de-o oglindă. Și nici nu vreau să mă imaginez.

Dorin se bagă pentru mine (mare om). Îi arată picioarele mele. Îi arăt picioarele mele. Încerc s-o fac să cred că am nevoie. Și aveam. Se uită la Dorin, se uită la mine, se uită la picioarele noastre, la picioarele ei.

Ne uităm unii la alții.

Dacă-mi iei un Aperol.

Bingo! Chiar ieftin, față de cele 3 milioane de mai devreme. I-am dat băutura, am scos cizmele dintr-o cutie de parcă tocmai îmi luasem ultimul model Nike Jordan și mi-am băgat picioarele cu atâta sete,

de mi-am luat și eu un suc cu alcool, pardon

Aperol,

numai că mai puțin suc

și m-am dus tura-vura spre concerte.

Și am simțit Dunărea la picioare și nu mi-a fost frig și nu m-am mai temut de nimic, iar când am ajuns la cazare și am întors cizmele, am înțeles că puteam umple un lac secat din Africa, dar a fost bine.

Mulțumesc Dorin, mulțumesc noroc, mulțumesc tuturor.

Cam astfel de povești și multe altele și mai nebune, se pot întâmpla la Electric Castle, pe domeniul Banfy.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *