„Dark Days” sau despre cât de complicat e să fii om de culoare în America

By | Carti

Weekendul ăsta am terminat de citit Dark Days a lui James Baldwin. Sigur, cartea asta, de fapt, nu prea există, cât mai degrabă este o colecție de eseuri făcută de Penguin și editorii colecției Penguin Modern.

Scopul? Lecturi condensate și de buzunar.

dark days james baldwin

Cele trei eseuri: „Dark Days, The Price of the Ticket și The White Man’s Guilt” reprezintă o incursiune prin biografia scriitorului de culoare din America, născut în Harlem, alături de atrocitățile țării în care locuiește.

Pe scurt, povestea oamenilor de culoare din America e grozav de complicată. De la o asemenea distanță, nu poți decât s-o iei pe pigulit istoria, dar altfel e foarte greu și-ți trebuie un nivel de înțelegere cel puțin mai mare decât al lui Sever Voinescu.

Mi-am dat seama din scrisul lui Baldwin, cât de dificil poate fi să înțelegi ce se întâmplă în interiorul unui astfel de om și a comunității sale.

Nu, nu sunt extratereștri, sunt tot oameni ca noi, dar istoria lor sângeroasă de peste 700 de ani acolo, în sclavie, a schimbat multe mentalități și a conturat o iluzie perpetuată drept istorie triumfalistă până azi. Și mulți americani flutură steagul ăsta cu mare mândrie.

Problema oamenilor de culoare nu e doar asta, ce se vede la exterior, dar e și în interiorul lor: mentalitatea lor de ghetto, de underdogs (mainly băgată pe gât de sistemul american) e cumva asumată de mulți dintre ei.

Și asta se poate vedea și acum, în scandalul din USA, cât și în trecut. În documentarul LA 92, e o scenă terifiantă cu un om de culoare care urlă la confrații săi să se oprească din a-i jefui magazinul de calculatoare, că e un simplu om și încearcă să-și facă o viață, „I am trying to make it and you can’t understand that!”

Asta cu încerc să mă realizez în viață, iar voi nu sunteți în stare să înțelegeți e fix ceea ce se întâmplă în interiorul lor. E ceea ce spune și Baldwin când afirmă că a fost renegat de familie și comunitate când s-a mutat din Harlem.

Dacă ești de culoare și ajungi cineva, comunitatea te consideră alb, ei spun „te-ai dat cu albii”, un fel de ai uitat de unde ai plecat. Dacă nu îți menții situația de om de culoare în suburbia unei metropole, atunci la revedere.

Fie ești cu noi, fie ești împotriva noastră.

Tot în documentarul ăsta, am văzut mulți polițiști de culoare care încercau să calmeze revoltele, răspunsul pe care îl primeau era că sunt o rușine pentru ceea ce „înseamnă să fii negru”.

Dar altfel, Baldwin pune accentul pe toate diferențele pe care statul le face între comunități, diferențe care sunt într-atât de mici, încât te șochează. Albii sunt mult mai privilegiați, chiar și la nivel de interacțiune cu profesorul la școală.

De asta albii fac anumite școli, negrii fac altele (cu accent pe întrebarea ce culoare are profesorul?). De asta albii merg la anumite biserici, pe când negrii le au pe ale lor.

De asta albii se ajută între ei, iar negrii fac la fel, pentru a contrabalansa această luptă dusă de sute de ani.

De asta, albii ocupă cele mai selecte cartiere și au salarii mult mai mari față de negrii care se găsesc, majoritatea, prin ghettouri.

Ei, cel puțin asta mi-a dat de înțeles Baldwin, că nu trăiesc o libertate. O democrație. Ci o falsă-democrație. Ești liber cât timp ești alb. Pe urmă nu mai ești atât de liber, iar datele o demonstrează.

Iată un citat despre pledoaria americanului alb despre istoria afro-americanilor:

This incoherence is heard nowhere more plainly than in those stammering, terrified dialogues which white Americans sometime entertain with that black conscience, the black man in America. The nature of stammering can be reduced to a plea: Do not blame me, I was not there. I did not do it. My history has nothing to do with Europe or the slave trade. Anyway, it was your chiefs who sold you to me. I was not present on the middle passage, I am not responsible for the textile mills of Manchester, or the cotton fields of Mississippi. Besides, consider how English, too, suffered in those mills and in those awful cities! I also despise the governors of southern states and the sheriffs and southern counties, and I also want your child to have a decent education and rise as high as his capabilities will permit. I have nothing against you, nothing! What have you got against me?

The White Man's Guilt, Dark Days, James Baldwin, p. 44

Acest What have you got against me? mi se pare o comprimare perfectă a fricii colective pe care americanul alb o are față de cel de culoare.

Cel puțin asta a tot spus Baldwin în eseurile sale: americanilor albi le este frică de ce ar putea face negrii dacă le-ar răspunde cu aceeași monedă.

Ei bine, Baldwin nu a mai apucat să vadă revolta din 1992, dar a avut dreptate. Când oamenii de culoare s-au revoltat, a ieșit urât: 53 de morți, peste 3000 de răniți și pagube de 1 miliard de dolari.

Și frica asta a americanilor albi se întrezărește inclusiv în acțiunile polițiștilor. Le este efectiv frică de ce s-ar putea întâmpla dacă nu ar fi în control.

Le este frică să răspundă în fața istoriei sângeroase pe care au nutrit-o și preferă să o ignore, să-și vadă de viață și să fie într-un control, sub iluzia unei democrații pentru toți.

Cred că această combinație, dintre Dark Days de James Baldwin și documentarul de la National Geographic (prima dată cartea, apoi documentarul) completează o parte din imaginea complicată pe care o vedem și zilele astea în State.

One Response to " „Dark Days” sau despre cât de complicat e să fii om de culoare în America "

  1. […] Black Lives Matter, care de fapt s-a dus într-un extremism rasist contra albilor în 0,5 milisecunde tot datorită unor cretini care polarizează și risipește adevărata cauză. […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *