După 8 ani, am mers pe stadion

By | Opinie

Ultima dată când am fost pe un stadion era în anul I de facultate, iar România juca cu Estonia ceva meci din grupele de calificare la mondial, dacă nu mă înșel.

Nu apucasem, la vremea aia, să văd Arena Națională pe viu și să experimentez un meci acolo. Așadar, prilejul perfect de a bifa o experiență de pe listă.

Biletul a fost accesibil, am stat la un inel de sus, am văzut meciul, am plecat acasă.

Dacă observați, nu mă încearcă amintiri prea memorabile de atunci.

Dacă există niște amintiri mai pasionale (să le zicem așa, din simpatie) ele se duc taman în adolescență și chiar și înainte de ea. Când fugeam de acasă, urcam scările de la stadion, mă lipeam de vreun ins de pe acolo care mă lua sub tutelă și mă trecea de porțile incintei.

Așa vedeam eu meciurile Argeșului.

La vremea aceea, n-aveam fiecare meci al etapei la TV, ca acum. Vedeai doar Steaua, Dinamo, Rapid și Craiova meci de meci și mai rămânea rest de un meci, două de importanță medie.

Așa că oamenii mergeau la stadion. N-aveau încotro. Dacă voiau să-și vadă echipa, plecau de acasă, plăteau 5-15 și își vedeau favoriții.

Era o vreme când nu aveai Flashscore, iar rezultatele celorlalte meciuri le aflai de la crainicul stadionului.

Era o vreme când oamenii veneau în număr mai mare pe stadionul din Trivale. Când emulația în jurul unor meciuri devenea incredibilă, iar stadionul efectiv nu avea suficientă capacitate ca să primească toți suporterii dornici să vadă un meci cu echipele din capitală.

Și, de obicei, meciurile astea contra echipelor bucureștene erau cele mai spectaculoase. Fiindcă eram underdog-ul ideal. Acea echipă de pe lângă capitală, la o distanță ideală de o deplasare cu mașina într-o după-amiază însorită.

Și tocmai pentru că eram echipa lui Dobrin, pentru că învățasem capitala fotbal, se strângeau oamenii buluc de peste tot. Și, cam adesea, se lăsa cu scandal: în teren, în tribune, pe străzi.

Astfel, după 8 ani nu degeaba am ales să mă întorc acasă pentru un meci cu Rapidul. Acest Rapid reinventat, proaspăt promovat în Liga I, cu Bonucci și Chiellini în apărare dacă-mi permiteți o glumiță și cu niște suporteri incredibili.

Nu vă mint când vă spun că din Militari și până la mine în fața blocului, în Pitești, am văzut la rapidiști de mă întrebăm unde-i bagă pe toți în stadion.

Credeam că brusc Rapidul joacă acasă sau ceva.

Lucrurile păreau mai schimbate decât ultima oară când fusesem eu mic și la stadion. În primul rând, scările de la stadion pe unde am urcat de atâtea ori erau acum mai mult dedicate suporterilor oaspeților.

Dar culmea, fără incidente, fără scandări împotriva localnicilor, mașini sparte etc.

Urcam la stadion cu suporteri rapidiști și mă întrebam cum de se poate. Mai apoi, când am ajuns la prima poartă, am aflat că pe acolo intră bucureștenii. Din nou, niciun stres. Lumea pe fericire, pe râsete, pe bună voie.

Spun asta deoarece, să copilărești pe strada de sub stadion vine la pachet cu niște amintiri. Amintiri legate de poliție pe cai, mașini cu geamuri sparte, torțe, fumigene, capete sparte, steaguri îndoite pe spatele unor oameni etc. The good stuff.

Înțelegeți voi. Aparent, ne-am mai spălat și cel mai important: s-a diluat mult rivalitatea dintre Pitești și cel puțin Rapid.

Acum, referitor la partea organizatorică:

  • nu am văzut decât câțiva oameni purtând mască, cu precădere cei de pe lângă terenul de fotbal;
  • nu ne-au fost verificate adeverințele de vaccinare, nici la primul check-in, nici la al doilea;
  • am văzut un stand improvizat cu baxuri de sucuri și pahare din plastic + semințe; treaba cu standul ăsta e că nu exista vreun frigider ceva, ci doar o ladă frigorifică de grătar. deci nu vreau să știu câtă vreme au stat în căldură acele lichide;

Altfel, stadionul arată deplorabil. Cu toate că administrația locală, în găzduirea căreia se află stadionul, a avut timp un sezon întreg pandemic să refacă câtuși de puțin înfățișarea, i-a durut în cur.

Scaunele sunt aceleași de când eram eu mic, doar că acum au rugină pe ele, sunt sparte sau crăpate, ba chiar unele au niște spongi crescuți de-a lungul timpului.

Scările sunt crăpate și sunt un real pericol pentru oricine. Tribunele sunt mai nou delimitate, nu mai ai voie să faci trecerea de la una la alta ca în trecut, ceea ce mi se pare mult mai ok, mult mai organizat, dar cu un singur turnichet accesul devine cam complicat.

Gardurile sunt ruginite, iar de siguranță nu mai zic. Per total un stadion în paragină. Un loc în care nu-ți mai face plăcere să vii și nu e de mirare că Argeșul nu a fost în stare, în ciuda campaniei de marketing agresivă, să adune mai mult de 5500 de oameni la stadion.

Din care 1000 au fost rapidiști.

Dar aici hai să spunem că e și situația asta pandemică care împiedică niște oameni să vină.

Cu toate acestea, se pare că lucrurile urmează să se schimbe. Primarul s-a fălit săptămâna trecută, pe pagina de Facebook a clubului, că a semnat actele de proiectare și studiul de fezabilitate pentru noul complex sportiv.

Pe foaie, proiectul nu arată rău: muzeu, magazin oficial al clubului, sala de forță și recuperare, centru medical, 15.000 de locuri, gazon la standarde europene etc. De altfel, ca mai toate lucrurile bune.

Să vedem și de aici înainte cum se vor desfășura lucrurile. Btw, noua sală polivalentă din Pitești capătă contur din ce în ce mai mult și pare că va fi gata înainte de termenul oficial de predare.

Cât despre meciul de fotbal, în sine, nu rămân decât cu atmosfera de la început. Restul a fost de-o tristă amintire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *