Horrorul care nu e horror. The Haunting of Bly Manor

By | Cinema

The-Haunting-of-Bly-Manor-Netflix
Atenție! Acest articol conține mici spoilere despre serial. Dacă nu l-ai văzut încă, mai bine nu citi și întoarce-te după ce-l vezi. Mersi!

De când am terminat de vizionat „The Haunting of Hill House”, am stat mai mult sau mai puțin cu gândul la acest nou installment a The Haunting.

Seria începe să devină tot mai mult un fel de „American Horror Story”, numai că mult mai lejeră. Ba chiar „less horror, more dramatic” aș zice.

Ceea ce-o face aparte, pentru început.

Să sperăm că Netflix nu va anula seria după sezonul ăsta, cum de altfel are plăcerea să facă.

Când a fost anunțat noul sezon, toată lumea a fost entuziasmată. Și eu printre ei. Numai că bag de seamă acum, cu așteptări categoric diferite.

„The Haunting of Bly Manor” nu e mai puțin dureros, mai puțin înfricoșător și mai puțin memorabil decât Hill House.

Asta dacă pleci cu așteptările potrivite, dacă ai înțeles ce trebuia înțeles din Hill House și dacă pricepi ce tip de horror preferă să prezinte Flannagan.

Am citit multe recenzii despre Bly Manor după ce am terminat de urmărit serialul, iar toate condamnă încetineala narațiunii, lipsa de „jumpscares” și de elemente horror.

Păcat că n-au fost atenți la script, pe care îl laudă într-atât de mult. Ar fi avut cheia întregului serial și poate n-ar mai fi dat 2 stele din 5 pe ceva ce n-au priceput, cu tot respectul.

„The Haunting of Bly Manor” pune în lumină un remix al nuvelei „The Turn of the Screw” de Henry James.

Dacă nuvela lui H. James se desfășoară în 1898, serialul își are acțiunea 89 de ani mai târziu, în 1987.

Din start ce vedem e o variantă mult mai romanțată a nuvelei și în același timp mult mai digerabilă pentru cei care nu sunt fani ai genului horror.

Și asta mi se pare că nu s-a înțeles nici din Hill House. Au fost mai multe momente înfricoșătoare atunci? Da. Mai multe apariții de-a dreptul demonice? Sigur.

Dar ele nu sunt, nu au fost și nu vor fi niciodată altceva decât niște povești foarte triste despre viață, despre oameni.

Elementele „horror” ale ambelor seriale sunt niște vehicule reprezentative pentru demonii noștri zilnici.

E ceea ce Mike Flannagan, realizatorul, face de excepție și-i iese mai bine ca-n orice serial sau chiar film de genul ăstuia.

În cazul Bly, chiar povestitoarea (care e fix holticultoarea, Jamie) spune la început că e o poveste cu fantome “of all sorts”. Ce vedem înfricoșător acolo nu e chiar ceea ce pare.

În același timp, aceste apariții pe care le vedem sunt compuse din frustrări, frici, anxietăți, fantome ale trecutului, bagajul pe care mulți dintre noi îl purtăm peste tot.

Privit așa, povestea din Bly Manor capătă un înțeles mult mai adânc. Dinamica dintre personaje și dintre ele vs. psihicul lor e complet aparte.

Miles e puternic influențat de Peter din lipsa unei figuri paterne. Ce vede la Peter Quint (Oliver Jackson) e genul de bad boy pe care el îl consideră veritabil pentru a rezista acestei lumi care i-a luat deja aproape totul.

Flora e sub influența Rebeccai, cea care i-a implantat în minte acel “perfectly splendid” care maschează ironic întunericul malefic al spațiului acela care pare că duce propria viață separat de tot.

Casa în sine e o altfel de reproducere a Hill House. Ba chiar scările, intrarea seamănă al naibii de tare.

De asemenea, față de Hill House, aparițiile fantomatice sunt mult mai dese. Semn că acolo se trăiește cu “răul” de foarte mult timp. Într-atât de mult încât devin obiecte de ornament.

Și vom afla ulterior, în penultimul episod, că sunt acolo fără voia lor și chiar obiecte de ornament, uitate de timp și de tot, picate pe „mâini” nepotrivite. Dacă mi se permite.

Primele 5 episoade, cel puțin, sunt pline de apariții. Dacă urmăriți cu atenție scenele, orice scenă, pe background veți vedea mereu câte un spirit.

Dar miza uriașă și inventivitatea meta a acestui serial care abuzează de povestirea în ramă e casa în miniatură a Florei.

Așa cum am zis, povestirea e una în ramă, adică povestire în povestire, ca o matrioșka.

Odată e ce începe holticultoarea să spună. Mai apoi vedem firmamentul întregii povestiri din prezent de la Bly sub forma căsuței Florei.

Pe urmă avem povestirea fiecărui personaj în parte, cu demonii lui. Și abia la final descoperim întreaga istorie ce acoperă ca un văl negru întreaga proprietate.

Orice modificare de la ordinea prestabilită din casa Florei va strica armonia din Bly și va face ca lucrurile să ia o întorsătură nefavorabilă.

Și cum Dani e genul de femeie mereu în alertă, mereu pe fugă, ultra independentă, pune probleme fraților, care se luptă să ascundă cât mai bine secretele casei. Secrete pe care nu le știu doar ei, ci și Hannah Grose.

Speaking of Grose, episodul 5 este de o tristețe incredibilă. Povestea lui Grose o depășește chiar și pe cea a lui Dani. E absolut dement iadul pe care îl trăiește acest personaj. Bucla amintirilor în care se scaldă, dar mai ales alegerea de a trăi în prezent, de a fi o apariție caldă pentru toți.

Deși sunt multe semne de întrebare în cazul ei.

N-o să vă zic mai mult de atât aici, dar să nu rămâneți surprinși la final, fiindcă e de o frumusețe incredibilă ce se întâmplă în serialul ăsta din punct de vedere al antagonismului bine – rău. Implicit înger și demon.

Ce mai are bun acest serial? Actorii.

Jos pălăria pentru castul întrunit de Flannagan pentru acest nou sezon de Haunting. Victoria Pedretti (guvernanta Danielle) își accentuează „americanismul” pentru a intra în contrast cu toți britanicii din jur.

Benjamin Evan Ainsworth și Amelie Bea Smith, cei mici, oferă un spectacol uimitor de actorie, mai ales când vine vorba de „story time-ul” din episodul 3 (dacă nu mă lasă memoria).

Nu mai zic și de restul de actori, care joacă într-atât de bine încât ajungi să empatizezi la maximum cu povestea lor, te fac să simți ceea ce simt ei.

Coloana sonoră ajută și ea cu compozițiile de pian care accentuează drama fiecărei povești.

Penultimul episod, cel în care aflăm întreaga poveste ce bântuie Bly Manor de atâția ani a fost realizată minuțios și cu mult efort.

Dar, poate, cel mai important a fost că: fiecare fantomă a fost un om. Și oamenii sunt, de fapt, purtătorii de suflet. Și asta am apreciat la regizor.

La fel ca Hill House, Bly Manor e despre suferință, despre căință, despre iubire, despre îndurerare și mâhnire, despre singurătate.

În final, Mike Flannagan nu-ți oferă o poveste cu fantome. Ci una de iubire. Una de iubire și a naibii de tristă. Pentru că nimic pe lumea asta nu poate fi mai dureros decât dragostea neîmplinită.

Nici măcar moartea, după cum spune Jamie într-un lung monolog.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *