În încercarea optimismului după 2020

By | Opinie

optimism dupa 2020

La început a fost Australia.

La început, în Berceniul colorat, stăteam într-un vârt de pat și admiram cerul senin și atât de distant al lui ianuarie.

Nu știu de ce, dar cerul îl văd mereu așa iarna. Glacial. Stelele parcă ard mai tare în contrast cu întunericul înghețat.

Nu estimam nimic din ce avea să se întâmple. Pe CNN rulau niște imagini apocaliptice din emisfera oceanică. Oamenii alergau din calea flăcărilor pe unde puteau.

Nu mai aveau case, mașini, un loc al lor. Aveau doar lacrimi.

Lejer, alături de cei dragi, mi-am sărbătorit ziua de naștere. Am ciocnit un pahar și ne făceam planuri pe unde ne vom plimba anul ăsta.

La birou se pregăteau strategiile de an. Pe ambele etaje era un furnicar aiuritor. Toată lumea la telefon, pe mail, sunetul de taste era hitul zilei.

Distant, undeva în partea cealaltă a globului, citeam niște știri despre un virus care face ravagii prin China. Asemenea Australiei, n-am putut decât să mă gândesc cât de nasol poate fi pentru oamenii ăia.

Eu aveam de muncă, aveam planurile mele. Nu poți înghiți deodată tristețea unui glob. Să fim serioși, suntem atât de supți de persoana noastră încât greu mai oferim empatie până și muncii pe care o prestăm.

Maximum la ce m-am gândit atunci a fost MERS, un virus de care mai auzisem recent, care tot așa se răspândise în zonă, dar fusese ținut sub control.

Pe de altă parte, nici o știre fără Donald Trump, un papițoi care și-a bătut joc până în ultimul moment de orice principiu care mai ține de democrație.

Multe luni, în paralel cu subiectul principal, fostul președinte ale Statelor Unite a încercat cum a putut să țină o lume întreagă pe vârfuri.

Între timp, îmi ocupam timpul de acasă cu creșterea unei pisici proaspăt adoptate. Un pui care aduce al naibii de tare cu un arabian mau.

I-am zis Maya și de atunci crește și-mi suportă stările zi de zi.

Altfel, pentru un suporter al Liverpool, perioada de început de 2020 a coincis și cu sprintul în linie dreaptă spre titlu. Atât de aproape încât devenise o formalitate.

Nu pot spune că lucrurile păreau așezate, că nu erau. Păreau să meargă într-o direcție nouă, cu niște schimbări importante și noi responsabilități.

Imaginează-ți o scenă în care ești în club, muzica bubuie, oamenii dansează în jurul tău, toată lumea se simte bine și deodată totul se oprește și toți rămân pe loc.

Nu se mai aude nimic, muzica e tăiată și pentru un moment rămâne un ecou bruscat într-un un standstill dement.

Finalul lui februarie a fost acest moment. Ultima dată când am ieșit relaxat din casă a fost 10 martie, 2020.

În curând se va face anul de atunci.

Fast forward, final de 2020 și am căutat prin cotloanele presei câteva retrospective ale anului mai optimiste.

Am încercat să găsesc acea parte de pozitiv și, din păcate, nu mică mi-a fost mirarea când am observat că, într-adevăr, lucrurile bune care s-au întâmplat au fost atât de mici încât nici nu au putut stârni altceva decât un zâmbet trist.

Maratonul debutat în martie ne-a obosit atât de tare, încât n-am mai fost în stare să percutăm nici măcar când un etaj dintr-un spital cu infectați covid a luat foc la Piatra Neamț.

Cum să mai vrei să poți vedea ceva pozitiv în jurul tău, când nici la un eveniment cumplit din apropierea ta nu mai poți reacționa?

Am fost supți de energie, dar cu toate astea nu am putut fi de acord cu ceva: 2020 e cel mai nașpa an din câți au fost.

Și mi-am adus aminte de ceva.

Acum câțiva ani, mă aflam în bucătărie la bunică-mea acasă. La Pitești. O ajutăm să prepare o ciorbă și atunci m-a întrebat ea, așa, din senin: auzi, Adi, știi care e diferența între mărar și pătrunjel?

Bineînțeles că n-am știut și mi-a explicat. Dar exista o morală în spate și morala asta s-a dus într-o poveste mai largă.

 

În aprilie, 1944, era ziua de Paști. Pregăteam o masă specială de care să avem parte. Mătușa mea ținuse o găină special pentru sărbătoare, să avem ce pune pe masă. Țin minte că în timp ce mătușa tăia găina, puteam vedea cum pe stâlpi este urcat cu sfoară tabloul unui ins care-mi inspira frică. Mama mi-a zis că era Petru Groza. Un om fălcos, cu ochi care-mi inspirau numai răutate. În același timp, toate imaginile cu Regele erau date jos. În acea zi, mătușa gătise o ciorbă de găină și friptură cu mămăligă. Eram la masă cu mama, mătușa și unchiul. Tata se întorsese la război. Atunci, am auzit un huruit distant, în surdină. Și nu mult a trecut până când au început să cadă bombele. Explozii puternice se auzeau peste tot. Urlete, incendii, oameni alergând ca disperați, clădiri prăbușindu-se. Renunțasem la masă și fugeam acum cu toții. Ieșisem în câmp, departe de orice zonă locuibilă, pentru a nu sta în calea raidului german. Huruitul avioanelor era terifiant. Când se auzea un țiuit înfricoșător, atunci știam că urmează să mai pice o bombă. Fiecare țiuit era o rugăciune la Dumnezeu să nu pice pe noi. Mama avea o pânză neagră, mare, cu care ne-a acoperit pentru a nu fi detectați de avioane. Stăteam culcați la pământ, toți, sub acea pânză neagră. Raidul a ținut destul de mult. A fost devastator. La scurt timp după bombardament, un anume domn, pe care nu-l cunoșteam, venise să ne ia cu mașina. Am intrat cu ea pe șosea și tot ce puteam vedea în jur erau clădiri distruse, fum peste tot, un fum înecăcios, oameni morți, cu capetele zdrobite, sânge, cei rămași în viață erau mutilați și abia puteau merge, alții se prelingeau pe asfalt. Mama îmi punea adesea mâinile la ochi să nu văd.

Nu, nu trebuie să trăim atrocitățile trăite în istorie de alții ca să putem face o comparație.

Da, aveam niște așteptări de la umanitate ca după atâta amar de ani să fim mai pregătiți, să știm mai bine cum să gestionăm astfel de crize.

Da, 2020 nu a fost un an grozav, dar față de alții ne-am putut vedea rudele. Chiar și online.

Ne-am putut vedea prietenii, chiar dacă mai rar. Ne-am putut uita la filme, ne-am putut juca jocuri, am putut asculta muzică.

Oarecum am putut ține legătura unii cu alții și ne-am adaptat extraordinar timpurilor.

Da, oameni au suferit, alții au decedat, dar de data aceasta controlul a putut fi la noi. Precauția, la fel. Totul, laoadică, a depins și depinde în continuare numai de noi.

2020 nu a fost un an grozav, dar nici cel mai nenorocit din istorie, așa cum dezamăgitor proclamă Time magazine.

În 2021 intrăm în convalescență, pentru ca de la finalul lui să fim sănătoși tun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *