Jurnal de pandemie

By | Opinie

29 martie

Pe parchetul din bucătărie se adună ghemotoace de păr. În jurul meu se învârte Andreea. Cu multă atenție și precizie, îmi ia cu mașina claiele din cap. Pieptenul e pe post de măsurătoare. De egalitate între părți. Am făcut o filmare în timpul procesului ca să ne rămână amintire. A fost o premieră în muntele de inaugurări recente.

La TV am încetat să ne mai uităm. Veștile nu sunt grozave și nici nu ne fac bine, ne-am dat noi seama. Preferăm un vlog sau gameplay cinstite, după caz, pe YouTube.

1 aprilie

Privesc razele de soare. Îmi vine să fac o glumă, dar nu mă simt amuzant. Mai răsfoiesc câte un pic din Shirley Jackson. Tocmai mi-a sosit o comandă de la Libris cu o serie de cărți de buzunar de la Penguin Classics. Probabil cea mai bună investiție din această carantină.

Mama și tata sunt ok. Vorbesc cu ei. Au grijă să respecte regulile și au înțeles repede că nu e de joacă cu virusul ăsta. La TV, în afară de președinte, pare că nu avem prea mulți oameni care să priceapă exact cum stau lucrurile. Mă pierd în YouTube.

6 aprilie

Între timp, nimic nu mai e așezat la locul lui. Totul e în aer, iar aerul s-a rarefiat odată cu închiderea tuturor în case. Din când în când, trei inși în combinezoane și o cisternă circulă pe stradă. Împrăștie biocid și-l freacă cu mături. Asfaltul n-a arătat niciodată mai curat de atât. 

Pe ușa de la casa scării, un A4 lipit pe geam anunță că zona a fost dezinfectată. Când cobor scările, fac loc vecinilor să treacă așteptând pe palier. Se uită dubios, ca și cum ei sau eu am avea ciumă. Nu ne vorbim, nu ne salutăm.

7 aprilie

Am făcut pizza în casă. Am trimis-o prietenilor mei prin Messenger. Au fost impresionați. De fapt, nu sunt deloc modest când spun că a fost una dintre cele mai bune pizza mâncate de mine vreodată. Mai aveam puțin și-mi dădeau lacrimile. 

Ce importanță capătă lucrurile făcute de mâna ta. Au o altă magie.

8 aprilie

Lucrez cu Google Calendar încă din facultate. De pe vremea bunului Timp. Recent am început să-l epuizez din nou. Îmi trec acolo toate tâmpeniile. Tot ceea ce îmi propun să fac într-o săptămână, pe zile. Nu iert nimic. Îmi aloc timp pentru tot ce înseamnă muncă, relaxare, gătit, curățenie, reparații etc. 

O să fie așa amuzant să urmăresc perioada asta în calendar peste un an. N-o voi recunoaște.

10 aprilie

Sunt perioade când te lași înfrânt de letargie. Am vorbit cu mama la telefon, „nu mai faci nimic”. Nu mai fac nimic. Las timpul să se scurgă și cu el să mă ia și pe mine. Citesc doar știri din care pot extrage măcar un gram de pozitiv. În rest, epuizez orele cu Call of Duty Warzone și FIFA 20. 

Ocazional mă aud cu prietenii prin Discord la un boardgame online.

12 aprilie

Mă gândesc continuu la tot ceea ce trăiesc oamenii din jurul meu. Mă apucă o empatie a cărui putere n-am cunoscut-o până acum. Sunt oameni în șomaj tehnic, alții rămași fără job, alții care n-au o pâine pe care s-o pună pe masă, unii sunt singuri, alții au tot felul de anxietăți. Mai există o categorie ce proiectează tot felul de coșmaruri noaptea. 

Mă gândesc la ei și-mi dau seama, din nou, ce fragili suntem. Mă gândesc la ei și-mi trag din nou o palmă gândindu-mă ce idiot sunt fiindcă nu fac nimic altceva decât să stau. Să stau și eventual să lucrez în timpul programului atât cât am de lucru. Stau și nu fac nimic. Eventual donez, dar cât să-i ajute asta?

Mă simt minuscul.

13 aprilie

Am încetat să mai număr zilele. Sunt peste 33 de zile adunate în izolare. Nu mai fac câte un status dedicat fiecărei zile pe Facebook. Ceva îmi spune că am obosit. Sau că m-am plictisit. 

Îmi duc timpul în alte direcții. Tocmai mi-a sosit un puzzle 3D cu Castelul Peleș. M-am chinuit 3 ore și ceva să-i dau de hac, nu l-am terminat. Îmi dau seama cât de jos a ajuns răbdarea mea. Sub nivelul mării. Mi-am promis să reiau treaba weekendul viitor.

18 aprilie

Mă gândesc la toate planurile mele de anul ăsta și-mi dau seama câte din ele nu mai sunt sau au suferit decalări. Dintr-o dată, 2020 s-a făcut franjuri și ne-a rămas nouă să le unim cât pentru o ieșire până la Mega.

19 aprilie

Ce zi dubioasă. Am stat azi-noapte până mai târziu cu prietenii online. Am râs, ne-am jucat niște joculețe online. Afară, fondul sonor l-a asigurat biserica. Mirosul de tămâie și lumânări s-a adăugat ecuației. Cartierul creștinesc. 

Am vorbit cu mama, cu tata, cu unchi-meu. Este primul Paște pe care nu-l fac cu ei, acasă, iar dacă mă mai gândisem la asta în trecut și mă așteptam ca odată și odată să se întâmple, niciodată nu mi-a trecut prin cap că va avea să fie așa. Din cauza asta. 

Seara am dedicat-o serialelor.

22 aprilie

Ne-am îmbrăcat frumos. Ne-am dichisit cât se poate de mult. Am făcut din părul meu de roacher o frizură cât să mă facă om. Am chemat un Uber și ne-am dus până spre nordul orașului ca să vizionăm un apartament.

Când stai atât de mult timp în casă, iar planurile tale erau oricum unele ce vizau un alt loc, mai tare te frustrează. Ne-a plăcut atât de mult apartamentul, l-am văzut așa tare ca pe o nouă casă, încât ne-am băgat unghiile în gât seara, când ne-a sunat agentul să ne spună că s-a și dat contra unei oferte mai bune.

Carantina începe să cântărească din ce în ce mai greu. Seara mi s-au împăienjenit ochii de la oboseală.

26 aprilie

Am urmărit Ozark până am înnebunit. De Paște și până azi numai asta am făcut în fiecare seară. Am empatizat atât de tare cu locul și personajele încât am avut și vise cu ele. În final, după un maraton de 10 zile, am sfârșit cele 3 sezoane. Simt nevoia să fac o pauză de la Netflix o perioadă.

30 aprilie

Afară s-a întunecat brusc. În casă e saună. Aștept ploaia ca a doua venire. Mi-am terminat treaba mai devreme azi. Tună. De când n-am mai auzit un tunet? Parcă a trecut o veșnicie. 

Am ieșit până la Mega azi și numărul persoanelor fără mască sau mănuși m-a îngrijorat destul de tare. Românul letargic.

Românul mereu a fost reactiv, niciodată nu a acționat asupra a ceva. A trebuit să sufere, a trebuit să fie dat de pământ înainte să facă ceva.  Așa și acum. Mulți parcă dorm. Nu le pasă de riscul la care se supun. 

Abia respir prin mască și invoc niște Dumnezei. Să plouă.

1 mai

Un grătar cinstit, de data asta în bucătărie. N-am fost la mare. Nu m-am îmbătat. N-am făcut nimic. Am lăsat casa lună după o curățenie de vreo 5 ore. A meritat.

Pisica a făcut praf totul două ore mai târziu.

5 mai

La muncă treburile încep să se intensifice. Brief-urile vin de peste tot. Mă gândesc din nou la cei în șomaj tehnic sau fără muncă. Mă gândesc ce norocos sunt. Devin și mai proactiv. Mă motivează să dau 100%. 

Sper să lucreze karma pentru acești oameni. Am început să cred tot mai tare în ea.

7 mai

Avem un guvern incompetent și un CCR corupt. Dar cine mai are energie? Încerc cât pot de mult să nu mă mai gândesc. Și nu e vorba de deciziile zilelor astea, cu pensiile speciale și amenzile neconstituționale, că sunt decizii ok, dar Kovesi la CEDO și niște legi făcute fără cap, pe grabă dovedesc încă o dată incompetența lor.

De două nopți am început să nu mai dorm. Îmi alerg ochii pe tavan mai ceva ca la maratonul din Boston. În curând 15 mai va aduce un preview a ce va fi în toamnă. Va fi urât? Sper să nu, dar mi-e teamă că da.

11 mai

Merg până la Mega să fac niște cumpărături. Trotuarele sunt pline. Oameni pe biciclete, trotinete, cu cărucioare. 5/10 poartă măști. 2/10 respectă distanțarea socială. Promenadă de duminică.

Stau cu plasele în mână, abia respir prin mască și-i privesc ca prostul. 

Așa am fost mereu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *