„Klara and The Sun”. Revenirea lui Kazuo Ishiguro

By | Carti

Dacă ești cititor înrăit, atunci știi că un an literar bun e unul în care mai mulți autori de prim rang scot cărți.

E și cazul acestui năpăstuit 2021, care în ciuda tuturor problemelor sociale, economice, climatice și medicale iată că ne oferă creații artistice bune.

Ca să numesc câțiva, Colson Whitehead va scoate carte în septembrie, Sally Rooney la fel, a scos carte și Stephen King acu câteva zile. Lor li se adaugă și Sir Kazuo Ishiguro cu Klara and The Sun.

Am menționat cartea lui Ishiguro încă de la începutul anului, unde am făcut o listă de cărți de urmărit pentru anul ăsta.

Discutăm, până la urmă, despre un câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, un autor recunoscut la nivel mondial pentru calitatea scriiturii sale.

Omul nostru nu publică des cărți, dar se pare că atunci când o face stârnește multe discuții și simpatii deopotrivă. A început la o rată de cărți publicate odată la 4 ani, apoi s-a dus către 6, a făcut o pauză de 10 cu ultima carte în 2015, iar acum la 6 ani distanță iată că ne oferă această distopie, acest SF, dar nu departe de granițele prezentului nostru.

klara and the sun kazuo ishiguro

Klara and The Sun e această bucată de literatură speculativă în care Klara, personajul principal, este un AF (artificial friend) care devine companionul unei adolescente pe nume Josie.

Este prima mea lectură în care sunt efectiv pus în pielea unei inteligențe artificiale care încearcă să deslușească meandrele omului. Narator-personaj e chiar Klara, iar întreaga proză se bazează în termeni mai tehnici pe ceea ce am învățat la școală ca „unreliable narrator”.

Prima parte e despre set & setting, despre Klara, despre magazinul cu companioni AI (sau AFs) din Statele Unite (acolo se și desfășoară acțiunea), despre relația ei de strânsă prietenie cu Rosa (alt AF), dar și cu Managerul magazinului.

Și nu pot să nu remarc felul în care Ishiguro reușește să creeze un climat în cărțile sale. Scrisul său nu hiperlocalizează perioada sau spațiul. E ca un 3D canvas în care ai ridicat doar câteva construcții, iar de acolo mintea ta trebuie să coloreze totul și să pună la punct lumea cărții.

Practic, Ishiguro îți dă elementele de bază, tu trebuie să completezi și detaliile.

Dar e splendid felul în care îți oferă posibilitatea asta. Felul în care te face să simți lumea din carte, să te plimbi printre clădirile pe care le vede Klara, să simți soarele și energia pe care personajul și-o ia de acolo.

E o mare bilă albă, fiindcă de-a lungul cărții narațiunea are tenta asta de a ni se părea ușoară, de a fi ceva poveste de copii (e inspirată din literatura pentru cei mici), dar dacă ești atent la detalii și te imersezi în lumea creată de Ishiguro vei avea parte de o experiență de lectură excelentă.

Klara and The Sun e un slow builder. Există niște scene mai tensionate, în care simți că acțiunea îți impune o lectură mai accelerată. Dar nu sunt scene clasice de twist sau pline de hipertensiune.

Are un stil Ishiguro de a scrie scenele astea încât la final îți dai seama că trebuie să recitești, fiindcă riști să rămâi cu impresia de „asta e tot?!”

Dacă citiți cartea în engleză (recomand) veți vedea ce frumos face trecerea lingvistică de la un american la un englez. Familia lui Josie (practic ea și mama ei, Chrissie) sunt din Anglia, la fel ca Rick & Helen, singurii lor vecini „for miles”.

Și e super mișto fiindcă Klara este un AF american, iar toată cartea fiind scrisă din perspectiva ei, avem engleza americană la bază. Ei bine, când vorbesc aceste personaje, se trece la cea britanică „mom vs. mum”, de exemplu.

E un gimmick, dar e foarte bun pentru culoarea locală.

Am apreciat tare mult dinamica relațiilor dintre personaje, mai ales cea dintre Josie, Rick și Klara. Nu mi s-au părut niciodată out of tune cu ceea ce se întâmplă în carte. Personaje overall foarte bine lucrate.

Mai remarc relația dintre Josie și tatăl ei, una în care ea încearcă să găsească echilibrul unei dragoste paterne dintr-un timp anterior, în timp ce el face orice să ascundă scuzele și să se lupte pentru fiecare secundă petrecută în plus cu copilul său.

Sigur, mi-am făcut o listă pentru articolul ăsta cu puncte forte și puncte slabe, dar pe cât scriu și tot scriu, îmi dau seama din ce în ce mai tare cât de bună e de fapt cartea lui Ishiguro și mai apoi cât de mult ar trebui să scriu pe seama ei.

Ar ieși, efectiv, un articol kilometric. Adica e deja pe acolo.

Prin urmare, am să încerc să mă grăbesc un pic; minunat mi s-a părut felul în care Klara încearcă să înțeleagă ce simte un om și ce-l face să ia decizia X sau Y. De asemenea, ea este un foarte bun observator, un fin ochi pe detaliu care înregistrează și adesea extrage fix ceea ce trebuie pentru o concluzie.

Romanul ăsta e despre multe chestii. Sunt multe teme la mijloc: tipuri de dragoste, inteligență artificială și felul cum va deveni ea primordială, frica de singurătate, depresia, modificarea genetică a oamenilor etc.

Dar mai e ceva, ceva ascuns oarecum în ceea ce Ishiguro a împrumutat de la literatura pentru cei mici: speranța.

Relația Klarei cu Soarele nu e una banală. Soarele este Zeul în carte. Iar Klara, fiind „solar powered”, își ia la propriu și la figurat energia de la El. Astfel, relația ei e aproape una religioasă cu Soarele. Și Soarele aici este de fapt atotputernicul.

Nu vă dau spoiler, dar în ceea ce Klara face pentru Josie cu ajutorul Soarelui este fix metafora umanității care încearcă să se salveze de la moarte. E o metaforă ecologistă, dacă vreți. Fiindcă are legătură cu clima, cu poluarea și cu acțiunile pe care noi trebuie să le facem urgent din dragoste pentru planeta noastră.

Și nu e mură-n gură scris pe foaie. Ceea ce mi s-a părut perfecțiune.

Am și niște puncte minus, să știți. Am să mă rezum la unul singur: finalul. L-am tot lăudat pe Ishiguro pentru felul în care te lasă pe tine să completezi spațiile goale.

El nu o să-ți spună niciodată de ce se întâmplă X sau Y, nici măcar în unele cazuri ce s-a întâmplat, dar finalul aici mi s-a părut grăbit. Adică în doar jumătate din câte pagini are prima parte, noi obținem finalul.

Am simțit că, spre deosebire de ritmul preponderent așezat, lent, molcom al narațiunii, finalul zici că s-a mutat în Interstellar, unde o secundă însemna o zi. Odată trecuți peste punctul culminant, zici că totul de fapt a fost asta și de aici nimic nu mai contează.

Repet, autorul acoperă tot ce e necesar ca tu să pricepi ce și cum, dar tot nu m-a mulțumit.

E ca și cum am văzut ceva film ieftin de acțiune în care odată rezolvat scopul său, un simplu cadru cu „2,3 sau several years later” ar rezolva restaurarea binelui, normalului sau evoluției unor personaje.

Numai că vorbim de o carte, nu de un film. Nu există aici încercarea răbdării sau un număr limitat de pagini, mai ales când vorbim de un autor aclamat. De asta nu am înțeles.

În fine, poate că alegerea asta de final e prea puțin ca să eclipseze restul lucrurilor bune din carte. Sau poate doar mi se pare mie un final grăbit și ar trebui să recitesc ca să mă conving că de fapt e bine acolo unde și cât e.

În final, Ishiguro nu dezamăgește cu acest comeback. Klara and the Sun este o carte bună, atipică față de ceea ce citim în prezent ca formulă narativă și mod de construcție.

Dar în niciun caz nu m-aș aventura s-o fac „masterpiece” cum se spune pe afară. Că nu e cazul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *