Mi-e dor

By | Opinie

dor

La început a fost un caz. A fost un buzz. Au fost toți ochii beliți la un ecran. Zi de zi, seară de seară.

Au fost multe întrebări, multe presupuneri, ba chiar de atunci oamenii s-au lansat în atâtea glume. Cum se face, nu? Haz de necaz.

La început, culmea, lumea a stat în loc. Ții minte pozele alea cu orașele inerte din timpul primei carantine?

Nu credeam c-o să vedem asta prea curând. Părea mai degrabă un cadru tras din 28 days later de care, brusc, lumea și-a adus aminte. Filmul ăsta și Pandemic.

Odată cu statul lumii în loc, părea c-o să ne tragem cu toții sufletul. Părea să fie un „la loc repaus” de timp limitat în care să stăm potoliți ca să ne putem reveni puternic pentru restul anului.

Ce naivitate.

La început, când totul plecase într-un ritm accelerat și apoi a fost dintr-o dată blocat, recunosc, m-am bucurat. M-am bucurat să încerc această „nouă viață” în care nu trebuie să iei metroul dimineața, nu trebuie să zici „neața” mormăit colegilor, nu trebuie să te trezești cu noaptea în cap etc.

Ce naivitate.

La început, cu ochii beliți într-un ecran, între raportarea de noi cazuri și niște reprize de FIFA, părea că avem cât de cât controlul. Că ne vom reveni cumva. Într-o lună? Două? Hai poate trei?!

Și dintr-o dată, nici nu știi cum, s-a dezlănțuit o avalanșă. Dintr-un caz s-au făcut două, apoi zeci, mii, sute de mii și uite așa oamenii ăia au devenit doar cifre și cifrele nu ne interesează.

Dacă nu sunt în legătură directă cu noi, nu ne interesează.

Cifrele alea ne-au fugărit tot restul anului. Pauza aia s-a demonstrat a fi noua noastră viață, laolaltă cu crize de tot felul: sanitară, economică, psihică, fizică, profesională, intimă…

Și sunt sigur că suntem mulți care încă nu știm ce ne-a lovit. Când ne întreabă cineva ce ai făcut anul trecut, ce îi vei răspunde? Eu nici nu știu… a fost un an trecut?!

Se face un an în curând. 10 martie, 2020 e ultima zi în care am ieșit „liber” în exterior, fără să-mi pun prea mari probleme sanitare.

Între timp, m-am obișnuit cu statul în canapea. Statul la birou, lângă canapea. Cu orele care trec și se împletesc una într-alta, zilele care trec și sezoanele pe care nici nu le mai simți.

La început era un final de iarnă și-un început de primăvară timid. Primăvara s-a instalat, Paștele a trecut departe de familie, vara parcă a durat o zi, toamna n-am mai mers pe frunzele uscate ale copacilor, iar iarna pare să fi fost aceeași de atunci și nici să nu fi plecat vreodată.

Am fost obligați să ne adaptăm și cred că ne-am adaptat. Chiar dacă cu dinții strânși și încruntați.

Sunt analiști care acum, fără să pună presiune sau să sugereze vreun motiv de protest, deși e clar ca lumina zilei că un prost asta va înțelege, susțin că n-ar trebui să ne mire dacă anchetele de peste ani asupra acestei pandemii vor demonstra că măsurile ce au fost luate nu erau chiar atât de necesare.

Sau au fost prost implementate.

Să nu ne mirăm, cică, dacă nu cumva am stat în case atâta timp degeaba.

Pare „far-fetched”, dar serios acum, ce mai pare de neconceput în ziua de azi? E, cel puțin, o metodă de speculație și de gândit serios. Nu de răzmeriță, ci de gândit.

Altfel, când vorbeam despre vaccin, într-un alt început, vorbeam la fel de optimist ca atunci când vorbeam de începutul pandemiei.

O să fie repede, o să fie ușor, ne vom reveni. Ne vom vaccina prin aprilie și va fi ok. Vom merge vara asta la festivaluri. Vom râde din nou împreună.

Ce naivitate.

Adevărul e altul, așa cum știm.

Cu toate astea, în mine s-a trasat o constantă de care nu mă mai despart și care mă face să forjez prin zilele astea întunecate.

Imagine creată de Nubefy Design for All pentru United Nations.

Dorul.

Mi-e dor de ai mei, să-i îmbrățișez fără restricții. Fără mască. Să le sărut obrajii cu poftă.

Mi-e dor de prietenii mei. De ieșirile cu ei. De îmbrățișările alea care nu vin des, dar atunci când vin se simt grozav.

Mi-e dor de plimbările nocturne, mai ales vara, prin oraș. Bucureștiul e cu totul altceva noaptea. Mai ales pe străzile sale istorice.

Mi-e dor să ies din țară. Mi-e dor să ies prin țară. RELAXAT.

Mi-e dor să ies la un restaurant. La un street food festival. La o terasă fără să stau cu un morcov în fund.

Mi-e dor inclusiv de birou, care nici ăla nu mai e același, ci altul. Dar mi-e dor de el. De colegi. De drumurile făcute dimineața și seara în rutina aia clasică, dar cu scop.

Mi-e dor până și de un shooting de campanie, un eveniment la un client, ceva care să mă facă să mă simt mai util, mai viu, mai aproape de lume. Fără mască, fără distanță și alte măsuri ce ne despart mai mult.

Mi-e dor de toate astea și de încă câteva.

Și îmi dau seama că doar acest dor mă va face să trec cu bine prin furtuna asta, așa cum s-a întâmplat ea până acum. Și că vom ajunge și la vaccin, și-l vom face și de acolo vom vedea cum vor mai arăta lucrurile.

E încă pe atât de mers? Așa se pare azi. Mâine ne vom uita din nou.

Ține dorul ăla aproape și hai la drum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *