Să trăiești o „minciună”

By | Carti

Exact așa m-am simțit la finalul celor peste 200 de pagini din The Nickel Boys, ultimul roman al lui Colson Whitehead apărut la Anchor Books anul trecut.

E genul de carte care prezintă și se alătură librăriei uriașe ce constituie, de acum, imaginea amplă și cruntă a unei democrații șubrede.

America n-a fost niciodată inima democrației, soarele ei și cum mai vreți voi sau anumiți politologi să spună.

America a fost putredă de la începutul istoriei ei, iar arta mai presus decât toate celălalte domenii, a ținut să arate asta. Pictură, sculptură, muzică, litere, ce vreți.

O uriașă inegalitate de șansă, o țară bazată pe ură. Ură care a pufnit din nou, acum, cu ocazia unui țicnit în ultimele lui zile de președinție.

Uitându-mă în spate, aproape nu-mi vine să cred cu câtă naivitate credeam în țara asta. Cât de mult visam să ajung să locuiesc acolo.

No more.

Sunt ok cu vizitatul, dacă voi avea șansa și cred c-o voi avea în viața asta. Dar să locuiesc acolo, nu mersi.

Și însăși acest crez nebun a fost o idee din ce spune și titlul.

Acum 5-6 ani, când am citit Henry Miller, a fost primul semnal legat de lumea de acolo. Miller a fost un om care a plecat din propria țară ca să se realizeze ca scriitor, iar ideile lui nu sunt cunoscute de puțini.

Omul avea o boală pe țara natală, pentru aviditatea ei, pentru felul în care își vând oamenii sufletele și cât de ușor o fac, pentru mercantilismul ei, dar mai ales pentru democrația de fațadă prestată în fața altora.

Apoi James Baldwin, apoi documentare, filme și muzică. N.W.A & fuck da police.

M-am întins, dar a fost nevoie de un context.

Colson Whitehead e autorul bestsellerului „The Underground Railroad”, iar omul s-a făcut remarcat cu scriituri mai degrabă din zona post-apocaliptică.

De la Underground Railroad încoace, a abordat teme de rasism, acele atât de apăsătoare motive ale unei Americi pline de inegalități de șansă, rasiale, de clasă și așa mai departe.

The Nickel Boys e un roman documentar, aproape. Tonul vocii naratorului, care se îmbine cu cele ale lui Turner și Elwood (personajele principale) e mai degrabă unul care e menit să ateste lucrurile, un narator implicat.

Colson Whitehead „The Nickel Boys”

Dintr-o stupidă neșansă, Elwood ajunge dintr-un copil-minune într-un infractor trimis la școala de corecție Nickel Academy (pe scurt).

De aici, el face tot ce-i stă în putere să intre în grațiile celor răspunzători de el acolo, își face diferite prietenii, iar întreaga narațiune spune povestea sa.

Un copil nevinovat care, doar pentru că s-a aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit (culmea, mergea către colegiu la cursuri) și mai ales fiind de culoare, a avut o schimbare 180 în viață.

Turner este prietenul lui, cel care ne va da lumea peste cap în finalul poveștii. El e cel care-l introduce pe Elwood în lumea Nickel-ului. El îi arată cum merg lucrurile și grație lui ajunge să facă o muncă în folosul comunității care nu-i nimic altceva decât mizeriile administratorilor întreprinderii.

Cu toate acestea, munca prestată de Elwood și Turner, sub supravegherea unui Harper destul de liniștit înseamnă petrecerea unui timp consistent în afara școlii de corecție.

Ei vopsesc anumite case, strâng gunoiul din altele și mută chestiunii dintr-o parte în alta. Evident toate fiind ale unor demnitari sau foști demnitari americani care au avut în trecutul lor mână largă pentru Nickel.

În interiorul școlii, nu mai există copilărie. Toți sunt deja la momentul unei maturității bruște, abrupte, luați din familii sau fără familii, adunați de pe străzi, găsiți țap ispășitori acolo unde nu era cazul.

Un Nickel împărțit în două: zona celor albi și zona celor de culoare.

Narațiunea conține trei părți, cu un prolog și un epilog. Timpul narativ jonglează între trecut și prezent. Între Nickel și acum. Între o rememorare într-un colț al unui apartament, traumă și curaj.

Focusul pică însă pe povestea lui Elwood, un copil atât de implicat în cauza rasială și atât de inspirat de discursurile lui Martin Luther King Jr.

Scriitura, așa cum am zis, e una implicată, documentaristă, dar te ține în priză. Personajele sunt extrem de reale, iar cazul lui Elwood poate fi ușor cazul oricărui tânăr de culoare din America anilor 60-70, lipsit de șansă.

De unde i-a venit inspirația autorului? Păi, din istoria Americii, nu?

Dozier School For Boys a fost o școală de corecție din Florida, omologul din realitate al școlii din ficțiune, iar povestea lui Elwood e de fapt povestea tuturor băieților care au decedat în acea școală sub comportamentul violent al administratorilor. Că profesori nu pot fi numiți.

Dacă accesați linkul de mai sus, veți citi multe confesiuni legate de perioada unor oameni petrecută acolo. E groaznic.

În fine, povestea se încheie cu un plot twist care m-a făcut să zic tare WOW.

Abilitatea lui Colson Whitehead a te introduce în povestea lui Elwood, de a te face să simți, să crezi și să empatizezi cu personajul e atât de puternică încât la final, când primești pe tavă acest plot twist, nici măcar nu se chinuie s-o facă.

În acțiunea ultimului capitol, cred că sunt 3 propoziții într-un paragraf care îți oferă, de fapt, întreg twist-ul. Fără pompozități, fără alte adăugiri.

Scurt, fulgerător, exact așa cum s-a întâmplat în sânul acțiunii.

Încă de când am răsfoit câteva pagini din The Underground Railroad într-o Diverta, am vrut să citesc o carte de-a lui. Mă bucur că a fost asta.

Recomand?

Sigur că da. E, deja, printre cele mai bune cărți citite de mine anul ăsta.

O poți cumpăra de la Cărturești, Libris sau Book Express.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *