Şi până la urmă cine sunt?

By | Spuneri

Este o întrebare pe care întotdeauna am căutat-o în ochii altor persoane. Nu a fost zi în care să nu mă întreb pe mine cine sunt în ochii altcuiva. A mamei, a iubitei, a tatălui meu, a unui coleg, e unei colege. Ce reprezint? Ce însemn? E mai mult decât o cutie de automatism în care se încadrează clasicul “bună, ce mai faci?” fără să reprezinte nimic şi pe dinăuntru?

Nu am ezitat în anii mei de blogging să nu-mi pun întrebarea asta tot mie, despre voi. Voi ce aţi putea crede despre mine? Un simplu om care dibuie năuc tastele şi mouse-ul şi deschide întâmplător această pagină. Da, m-am întrebat, el ce-ar crede despre mine? Ce-ar înţelege din textele mele? Merit o nouă revenire a sa pe blog?

Oricât am insinua că ne cunoaştem nu este aşa. Nu va fi niciodată aşa. Fiindcă există un lucru care, printr-o mişcare şi un sentiment ne dă raţionamentul peste cap. Ne scoate din lumea fizică în care trăim şi ne proiectează în univers. Suntem pulverizaţi total. Identitate, nume, statut social, mod, stare, totul. Aia e iubirea. Probabil singura. De fapt, când Camil Petrescu a prezentat o iubire în romanul său psihologic, a prezentat două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Două puternice, dar una mai puternică. Ne cunoaştem? Nu, rămânem în interiorul nostru concreţi, ne afişăm în lume disipaţi. Poate că ăştia suntem.

Am fost ani în ale mele relaţii din adolescenţa nebună în căutarea fericirii prin intermediul altei persoane. Am considerat că am timp, dar că merit să gust. Am gustat, iar mai apoi am scuipat. Dezgustat. N-a fost ce mi-am dorit. Am simţit fericire, foarte puţină, limitată; în schimb am primit cealaltă parte. Urâtă parte. Mi-a scurs secunde, minute, ore, zile, săptămâni filozofând întrebarea de ce? Astfel cu timpul am reuşit să fiu schimbat şi pe interior. La rând am fost: băiatul perfect, cel mai tare, cel mai bun. Nu există perfecţie, nu aveam nevoie de cuvinte mari, nu ştiam dacă respectivele greşesc în exprimare sau chiar aşa este, dar am ştiut că nu trebuie să mă flatez, e trecător. Aşa a fost. Până la urmă, nu pot să nu mă întreb: am rămas la fel de bun ori perfect pentru dânsele?

Nu este vorba că nu m-aş cunoaşte, poate că mă cunosc, dar mă surprind. Cred că toţi ne surprindem, uneori, mereu, ori poate niciodată – lucru foarte rău de altfel. Să mergi pe aceeaşi axă? Pare-mi imposibil. Cu toate acestea, revin la iubire. Da, ea te scoate din cine eşti şi te transformă într-un monstru. Este un monstru pe care nu-l recunoşti fiindcă nu admiţi că ai fi tu. Acum eşti aşa, apoi faci ceva ce nu ai fi făcut niciodată. Ajungi să-ţi placă lucruri care nu-ţi plăceau, faci anumite gesturi pe care nu le-ai fi conceput şi aşa ajungi să te impresionezi, să te miri. Te uiţi în oglindă şi nu crezi. Îţi place ce vezi? Unora da, altora nu. La unii raţionamentul pierde, la alţii câştigă şi se schimbă doar după bunul plac al purtătorului.

Astăzi mi-am întrebat tovarăşa: Cine sunt pentru tine?

Mi-a răspuns în felul următor: Eşti tot ce nu pot fi eu, eşti persoana care mă completează.

Nici că aş fi putut cere mai mult.

0 Responses to " Şi până la urmă cine sunt? "

  1. Alex N. says:

    Intrebarea asta e cam degeaba. Pentru fiecare persoana poti insemna mai mult decat te astepti sau mai putin. Eu unul nu caut raspunsul la aceasta intrebare. Nu intreb pe nimeni ce insemn pentru el ci incerc sa-mi dau seama singur daca insemn ceva pentru o anumita persoana sau nu. 🙂

    • Nu neg, insa pentru mine inseamna destul de mult. Categoric, pentru fiecare in parte insemni mai mult sau mai putin, chiar deloc, insa este placut sa mai stii uneori ca undeva langa tine, exista cineva caruia sa-i pese si ca, dincolo de rationamentul nostru, se afla un lucru ce-l poate da peste cap oricand, sau mai multe. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *