Unele povești poate n-ar trebui să existe

By | Gaming

Acesta a fost titlul primului draft, dar m-am gândit să-l păstrez numai ca să-mi demonstrez ce poate face o zi în plus la rumegarea unei experiențe.

Acest review poate conține spoilers pentru exemplificarea și mai clară a subiectului. Dacă n-ai jucat The Last of Us: Part II, atunci las-o pe mai târziu. May your death be swift.

În lumea artei, a creației, a istoriei, până la urmă a vieții și dincolo de tărâmul palpabilului există și se transmit fel și fel de povești.

Povești în care dihotomia bine vs. rău se afișează nuanțată în tot soiul de acțiuni și personaje.

Povești despre devenire, acele bildungsromanuri obositoare dacă nu sunt scrise cum trebuie.

Povești despre dragoste, despre moarte, despre pierdere și tooot așa. Sunt porți către o parte a creierului nostru ce ne oferă o simțire, ce ne oferă sentimente, ce ne creează o stare de empatie. Sau, din contră, reversul medaliei.

Și mai sunt povești care poate nu ar trebui spuse. Sau poate nu ar trebui să existe.

Din varii motive: nu aduc nici un aport universului creativ sau estetic sau sunt niște anomalii narative; iar în cazul unor continuări, pot fi eșecul întregului eșafodaj bazat pe aclamările calității originalului.

Poate fi vorba de The Last of Us: Part II? Putem insera această continuare în categoria poveștilor care n-ar fi trebuit să existe? Sau să fie spuse?

Depinde, desigur, de ce parte a perspectivei ne punem.

Story

Incipitul continuării The Last of Us, apărut în 2013, ne surprinde într-un oraș idilic, – Jackson. Undeva în Wyoming. Și prin ce surprinde acest orășel este normalitatea din interiorul lui.

Oamenii își văd de ale lor, orașul înflorește în spatele unor ziduri înalte, dar pentru a se feri în continuare de creaturile mizere ale jocului, oameni selectați mai patrulează perimetrul pentru a-i ține la distanță.

Mai târziu, într-unul din multele flashback-uri din acest joc, aflăm că bine cunoscutele creaturi din Last of Us sunt ca niște popoare migratoare. Ca niște păsări călătoare. Ele străbat țara în hoarde și uneori mai ajung și aproape de Jackson. Iar ca să nu dea de oraș, îi țin la un perimetru safe.

Încă din început o vedem pe Ellie adolescentă, mult mai dezvoltată, dar în niște relații încă reci cu Joel pentru cele petrecute în Salt Lake. Chiar dacă au trecut vreo 4-5 ani de atunci.

Și ni se mai confirmă ceva: Ellie este lesbiană, ceva ce puteam intui încă din primul joc, dar era prea mică pentru astfel de impresii. S-ar zice.

Dina and Ellie The Last of Us Part II

Din Jackson plecăm într-o sesiune ce se poate încadra, în funcție de stilul fiecăruia de joc, între 20 și 30 de ore. Suficient să te saturi de el pentru o bună bucată de timp.

În toată această poveste în care ni se prezintă vreo două facțiuni noi, un personaj antagonist nou care, de fapt, nu prea e și mai multe twist-uri și decizii ilogice în narațiune, rămânem cu un singur lucru despre care aș dori să-i scap pe cei de la Naughty Dog de la opreliște: empatia.

Povestea principală din The Last of Us: Part II e una a răzbunării. Începe cu o răzbunare crudă în care un personaj principal moare și continuă cu, evident, replica la această acțiune. Numai dacă ar fi atât de simplu…

Miza ascunsă, de fapt, în acest sequel e emoția, empatia. Primul a fost lăudat de toată lumea pentru relația dintre Ellie și Joel. Dinamica dintre cei doi, apropierea pe nesimțite în timp ce traversează o țară întreagă încercând să rămână în viață.

N-a fost despre zombies, despre obiectivul principal, cât despre ei și cum trec prin experiența asta. De fapt, trecem și noi, jucătorii.

În cazul continuării, avem un personaj nou: Abbie. Aceasta este sau se dorește a fi antagonistul jocului. După o scurtă incursiune de început cu Ellie, suntem urmați de o secvență destul de lungă care ne trece prin toate transpirațiile și emoțiile cu Abbie.

Vedem Jackson, înțelegem despre cine se vorbește subtil, învățăm să ucidem niște zombies ca să ne încălzim până când suntem alergați de-a binele de o hoardă întreagă.

Facem toate astea cu Abbie fără să-i știm obiectivul, până mai târziu, când jocul ne face părtași la o crimă care, pe scurt, ne anulează întreaga muncă din primul joc.

Ne doream asta de la povestea Last of Us? Mai ales de la continuarea celei dintâi, care a fost atât de bună? Unii ar spune nu, alții ar rămâne intrigați. Ideea e că suntem aici și trebuie să continuăm.

Pentru prima dată în acest joc suntem puși să jucăm cu două personaje rivale. Nu cu Joel și Ellie, în aceeași echipă pentru același obiectiv. Ci cu Ellie și Abbie. Cu Ellie pe urmele celei din urmă.

Și e stresant, agasant, obositor, un adevărat periplu care te drenează de orice energie psihică.

Dacă prima parte a jocului e cu Ellie, a doua e cu Abbie. Și nu sunt singurul, se pare, care consideră această ultimă parte ca fiind una mult mai consistentă.

Povestea lui Ellie e destul de plană: o ai pe Dina lângă ea, asta până când avem un twist idiot după ce începe adevărata acțiune.

Nu spun despre ce e vorba, dar vai e atât de stupid că aproape chiar zici că-i telenovelă. Cât despre povestea lui Ellie, e plană în sensul în care există un singur main objective: omoară tot ce-ți stă în cale până la Abbie.

De partea cealaltă, emoțiile prin care suntem trecuți cu Abbie e o strategie gândită de scriitori.

Dacă cu Ellie am avut experiența unui întreg joc, Abbie e un personaj nou pe care nu-l știm, dar despre care trebuie să aflăm totul cât mai repede.

De aceea și partea ei e mult mai emoționantă, pentru că trebuie să contrabalanseze cu ceea ce știm deja despre Ellie.

De ce? Pentru că, empatia noastră e de partea lui Ellie. Pe când Abbie se face vinovată, ai spune, de motivul părții a doua. De fapt, motivul îl aflăm tocmai din poveste celei din urmă și e unul sfâșietor, dacă nu cumva putem spune că ce primește Joel pe bine meritate.

Așadar, miza întregii povești din Last of Us 2 e empatia. Nu mai e vorba despre bine și rău, ci mai degrabă despre ce e bine și ce e rău?

Desigur, mi-ar trebui vreo 40-50 de pagini A4 să discut numai despre poveste. Analiză literară ca la academie, dar nu-mi doresc asta.

Atmosferă

Atmosfera jocului nu se situează mai jos decât primul. Ba, din contră, mi se pare că au lucrat și mai intens la mediul înconjurător.

Momentele de liniște aproape că sunt apăsătoare. Fiecare sunet, mai ales dacă joci cu căști, e aproape de punctul în care îți dă fiori. Te chinuie, te macină ușor și îți dai seama că e într-un crescendo.

Numai că, de multe ori, acest crescendo nu duce nicăieri. Eventual omori un stalker (o nouă apariție în universul Last of Us) și cam atât.

Ce contează mai tare, momentele de cumpănă maximă și de luptă vin când te aștepți mai puțin.

Ploaia, păsările, foșnetul ierbii, ecoul din acvariu – toate astea te aduc mult mai aproape de joc și te implică mult mai mult în el.

Tensiunea e încă acolo și e al naibii de încărcată de emoție.

Adaug și aici, că am fost foarte impresionat, de orașul făcut de WLF în interiorul stadionului de fotbal american din Seattle.

Am fost foarte impresionat să văd câtă ingeniozitate se află în dorința omului de a reveni la normal, de a-și oferi o viață în siguranță, atât cât se poate. Fabulos.

Acțiune

Nu pot să zic că m-a dat pe spate acțiunea din partea a doua. E cam al doilea lucru care te lasă cu niște semne de întrebare după povestea principală și motivul existenței ei.

Mă rog, eu sunt și o persoană plictisitoare care preferă explorarea față de bombe, gloanțe și teroare.

Sau măcar o balanță, un echilibru între astea două.

Jocul îți dă posibilitatea să ajungi în diferite side quests, să explorezi pentru loot, dar de puține ori o poți face în liniște. Căcat, e un joc cu zombies, la ce te aștepți, ați zice.. eh, pentru cât de mișto au făcut Seattle-ul în paragină, măcar câteva locuri le puteau lăsa la liber, în afară de centrul orașului.

Despre luptele cu zombies, am descoperit vreo 3 tipuri noi, dintre care pe unul îl elimini într-un single battle și pare a fi pacientul zero din Seattle.

Întâlnirile cu ei sunt de cele mai multe ori agasante decât provocatoare. De multe ori m-am găsit spunând iarăși voi, mă… în timp ce încercam să-mi văd liniștit de drum.

Tot ce am simțit că sunt aceste întâlniri cu monștrii din Last of Us 2 a fost prelungirea timpului. Ca și cum te împiedici de covor când te duci la bucătărie să-ți mai iei un pahar cu apă.

Ok, nu pot spune că a fost plictisitor, dar mai degrabă enervant. Stresant. AI-ul într-adevăr a fost îmbunătățit, dar de exemplu într-un duel Ellie vs. runner sau stalker, nici nu trebuie să faci zgomot ca să-ți continui drumul.

De partea cealaltă, luptele cu oameni au fost un pic mai complicate. Nu imposibile, doar un pic mai complicate, dar mult mai echilibrate decât întâlnirea cu orătăniile morții.

Plus aș mai adăuga aici mecanica, reculul pistoalelor, al arcului precum și distanța de la care tragi și unde. Matematică, tati. Nu mai merge ca la CS 1.6.

Ah și încă ceva, mi s-a părut că Last of Us 2 oferă mult mai multe posibilități de a aborda o luptă decât primul. O poți face stealth, o poți face murdar sau poți evita cu totul întâlnirea. Tu alegi în funcție de context.

Personaje

Ce pot spune aici, jocul a mizat strict pe relații mai mult decât pe complexitatea personajelor.

În afară de Ellie și Abbie, pe care se focusează intensiv jocul, restul personajelor sunt acolo ca să fie.

Tommy, fratele lui Joel, pleacă și el în aventura răzbunării, doar că înaintea lui Ellie și e aproape frustrant ce face. Omul curăță terenul înainte noastră, cum ar veni.

Fiecare pas pe care îl facem e în urma lui și a prăpădului lăsat de el. Also, fix el e la început sceptic cu această răzbunare, apoi pleacă de capul lui și e invincibil până aproape de final. Dubios.

Dina nu poate fi și nici nu se dorește a fi Joel, doar că la nivel de companion pe o parte a drumului cu Ellie e de-a dreptul plictisitoare. Probabil din această cauză au decis s-o elimine la sfârșitul primei zile în Seattle cu un twist absolut tâmpit.

Jessie e genul de om enervant care le știe pe toate și care se duce absolut tâmpit din ecuația narațiunii. Și cam asta e tot. Ah și e tatăl… mă rog, vedeți voi.

Joel rămâne în continuare tatăl vitreg care își dă sufletul încercând să înlocuiască o pierdere avută încă la începutul întregii povești, dar nu poate fi niciodată ca înainte de tot dezastrul ăsta. Și nu mai zic cât de idiot e felul în care îl pierdem…

Isaac e liderul WLF și șeful lui Abbie, cum ar veni. Un om de culoare trecut de prima vârstă, dar foarte înfierat să distrugă facțiunea rivală (Seraphites) în înțelepciunea sa aparentă. Personaj episodic cu o importanță mare, dar care ironic dispare repede.

Ellie in The Last of Us Part II

Owen e marea dragoste a lui Abbie. Mă rog, marea dragoste neîmplinită pentru că și Owen aparent ajunge prin locuri negândite și distruge ce avea mai special cu ea. După tatăl lui Abbie, Owen e al doilea cel mai important om din viața ei.

Mai sunt câțiva oameni cu viețile lor normale, încercând să-și facă treaba. Oameni de partea lui Abbie, oameni pe care ajungi să-i vezi ca pe prietenii tăi la un moment dat.

Ellie mi-a dat impresia, dar asta cred că a fost calculată ca să zic așa, că e extrem de egoistă și egocentristă în lupta ei. Îi spune lui Joel că ea trebuia să moară ca să salveze omenirea, să intre în istorie, să-și facă rolul. Sună ok, dacă n-ar suna prea egoisto-agresiv.

Mai apoi, fata asta chiar nu știe să cedeze, încăpățânarea ei devine infantilă la un moment dat, iar cei de la Naughty Dog cred că au vrut efectiv s-o treacă de partea negativă a poveștii. Deh, schema cu empatia.

Abbie in The Last of Us Part II

Abbie este personajul lacrimogen al acestei povești. Ea e cea care, mai degrabă, ne duce prin toate stările. Ea e cea care devine mama răniților, salvatoarea tuturor, făcătoare de bine în timp ce pe la spatele ei i se sapă și puținul frumos pe care îl mai avea.

Ce e perfid în tot acest joc e transformarea lui Abbie dintr-un călău într-un om al binelui și asta e cu adevărat fucked up în economia întregului univers.

I really rooted for Abbie …

Concluzie

Față de primul joc, The Last of Us: Part II se încadrează în limite, dar parcă nu mai bun decât primul. Da, unele mecanici ale jocului au fost îmbunătățite, povestea și miza ei subtilă sunt altele, numai că nu mi s-a părut la fel de impresionant ca primul.

Nu e un joc prost, să nu mă înțelegeți greșit. Ba din contră, e un joc dilematic, iar acolo unde există o dilemă mi se pare că e sănătos să experimentezi, să gândești, să vezi cu ochii tăi, să pui în balanță.

E curajos ce a încercat Naughty Dog cu această parte a doua, iar criticii observ că sunt de partea lor, pe când jucătorii de rând au un sentiment mai degrabă de dezamăgire decât de mulțumire.

Cu ce rămânem? Păi întrebarea asta: este The Last of Us: Part II o poveste de care aveam nevoie?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *