Tom Wolfe și „The Electric Kool-Aid Acid Test”

By | Carti

A trecut o lună de când vă povesteam despre „Cismigienii” lui Cadar. Acum a venit rândul unei alte cărți foarte bune.

E vorba despre The Electric Kool-Aid Acid Test de Tom Wolfe. Un roman non-fiction apărut prin 1968, imediat după boom-ul trendului de LSD și întreaga scenă psihedelică.

Vă spun, prieteni, e un trip cartea asta.

Mi-a plăcut mult abilitatea prin care Tom Wolfe se folosește de tactici ficționale pentru a recrea atmosfera de atunci cu lux de amănunte.

Pentru început, persoana I, singural. Trecerea din mintea unui personaj în altul. Reconstituirea unor dialoguri, dar și uzul de metafore și slang.

Cu toate astea, la bază The Electric Kool-Aid Acid Test nu e altceva decât o investigație jurnalistică dusă la un nivel mai înalt.

Autorul nu a făcut parte decât secvențial din toată mișcarea asta, iar la fel ca alți jurnaliști de la Vogue, San Francisco Chronicle sau ABC, a apucat să guste și să trăiască din plin efervescența acestei mișcări culturale.

În epicentrul povestirii îl avem pe Ken Kesey, autorul romanului One Flew Over the Cuckoo’s Nest, un autor foarte apreciat la acea vreme pentru verva scriiturii sale în comparație cu tinerețea.

Era un diamant neșlefuit, dar care avea s-o apuce pe alte cărări odată cu descoperirea LSD-ului.

De la Ken Kesey ajungem la gruparea sa, Merry Pranksters. O suită de tipi și tipe hip care nu făceau altceva decât să inducă lumea într-o mare eroare. Să provoace un șoc. Să răstoarne tiparele.

Dar mai ales să propovăduiască descoperirea lor: acidul. Să ducă cât mai mulți oameni prin ușa ce o deschide acest drog spre cunoaștere. Dar mai ales auto-cunoaștere. Să îi bage în filmul lor. Inclusiv pe polițiști.

Wolfe redă foarte fidel experiența grupului și întreaga lor călătorie de pionierat în materie de psihedelice. Ca amplasament temporal, discutăm imediat după perioada beatnicilor, 1958-1959 ca debut.

Autocarul lor, un bus de școală modificat și intitulat Furthur, era emblema întregii mișcări. Plin de boxe, cu o mini-scenă deasupra sa, plin de cabluri și mai ales vopsit în cele mai psihedelice combinații, cu mandale și alte inserții, Furthur era cu siguranță o vedenie pentru mulți.

Ciudățenia oamenilor ăstora, care au crezut atât de mult în ceva atât de efemer este cu adevărat fascinant. Iar când spun efemer nu mă refer la drog în sine sau la scena care s-a creat în jurul său. Una destul de activă și astăzi.

Ci la întreg parcursul lor de răspândire a unei mișcări a cărei sămânță se află într-un drog sintetic care mai devreme sau mai târziu avea să devină interzis și care oricum, așa cum se întâmplă cu orice astfel de „movement”, se transformă invariabil în ceva addictive, dincolo de țelul originar.

Firul narativ îi urmărește cu prețiozitate fiecare mișcare. Relația lor cu poliția, cu Hells Angels (cu care leagă o prietenie ciudată), dar mai ales gurul lor – Ken Kesey.

Plină de argouri, cartea asta poate fi citită doar cu un dicționar englez în mână că altfel îi pierzi farmecul și riști să nu pricepi nimic.

Da, știu, pentru unii e enervant lucrul cu dicționarul când citești ceva de plăcere, dar e efectiv extrem de greu de citit altfel.

Inclusiv cuvintele primesc oralitate, sunt modificate în așa fel încât să le auzi mai mult decât să le imprimi semnificație lexicală și semantică.

Semnele de punctuație sunt folosite pentru a ștanța și mai bine experiența unui trip pe LSD. Repetitivitatea lor sau a anumitor onomatopee, ba chiar modificarea până la neînțeles unor cuvinte care să sugereze starea de degradare a psihicului în anumite instanțe se regăsesc cu duiumul în carte.

De asta zic, Wolfe a făcut un research și a scris o carte care într-adevăr nu ar putea fi întrecută. A și fost ajutat de toți oamenii implicați în ea cu diferite arhive și povestiri.

Dar per total, se simte munca depusă în ea. Ești transpus acolo în autobuz cu ei. În Mexic cu ei. Participi activ la unul din evenimentele lor (Acid Tests) și tot așa.

Sunt memorabile fazele cu ei la Vietnam Day, unde comitetul respectivei zile a rămas șocat de felul în care i-au luat la mișto oamenii ăștia care fuseseră invitați să țină un discurs.

Singura problemă e că fiind atât de plină de argouri și atât de alambicată (din pricina uzului de droguri intensiv, v-ați dat seama), devine obositoare.

Eu am terminat-o într-o lună și discutăm de vreo 414 pagini. Pe acolo.

La nivel de personaje, pe lângă Merry Pranksters și Ken Kesey, îi mai întâlnim pe Allen Ginsberg, Norman Hartweg, Ed McClanahan, Neal Cassady (poate vă aduceți aminte de On the Road de Kerouac?) sau Hunter Thompson.

Dacă te interesează istoricul scenei de acid din lume și punctul terminus, de unde a plecat totul, atunci cartea lui Tom Wolfe e exact ce trebuie.

Surprinde perfect întregul debut al mișcării, dar și decăderea Pranksterilor. E cartea unei generații.

+ are o copertă trăznet.

Se găsește pe Elefant, atât în varianta paperback de la Vintage Books, cât și varianta paperback, dar cu conținutul din ediția hardcover de la Picador (pe care am și citit-o).

tom wolfe the electric kool-aid acid test
Coperta ediției de la editura Picador / Tom Wolfe „The Electric Kool-Aid Acid Test

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *