Un „cum ar fi fost dacă” subțire. „Cișmigienii” de Eugen Cadaru

By | Carti

Nu mint când vă spun că m-am entuziasmat foarte tare atunci când am aflat de cartea lui Eugen Cadaru.

Nu de puține ori întâlnești personaje precum Eliade, Cioran, Vulcănescu, Țuțea sau Ionesco într-o singură acțiune, toate puse în slujba deslușirii unei nelămuriri.

De aceea, când am pus mâna pe carte, m-am și apucat s-o citesc. Și am făcut-o zilnic, cel puțin o oră. Așa mi-am dat seama că „Cișmigienii” lui Eugen Cadaru este un „cum ar fi fost dacă” prea subțire.

Premisa cărții este și ceea ce m-a atras foarte mult. Cum ar fi fost dacă România n-ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Dacă n-am fi avut comunism? Dacă am fi rămas regat? Monarhie, cu regină și rege?

Sigur, e un vis umed. Cel puțin pentru mine e minunat, numai că din toată premisa asta Eugen Cadaru, care este la prima sa aventură dincolo de tărâmul science-fiction, oferă mult prea puțin.

Ce m-a făcut să devorez cartea au fost primele două capitole. De altfel, singurele citite la o viteză și un apetit ridicate. După aceea, odată cu capitolul 3, s-a instalat o letargie și pe alocuri o prețiozitate care nu de puține ori m-a făcut să ridic din sprâncene.

Dialogurile sunt extenuante, foarte lungi, iar la un moment dat devin artificiale prin prisma întrebărilor sau răspunsurilor date. De exemplu, conversația din final dintre Eliade și Viziru, unde fiecare își confirmă unul alatuia de mai multe ori același lucru.

Sau ciudata povestire dintre Nadia și Dragoș Montani, al căror rost de la un punct încolo nu-l mai înțeleg în istoria cărții, poate în afara ideii de a oferi și un alt exemplu de realitate-basm.

Au 20 și un pic de ani și dezbat niște subiecte atât de grele, încât își permit să-și răspundă ca și cum ar trebui și cititorul să înțeleagă. Ah, tu faci referi la teoria aia. Ah, e vorba despre budism. Sau conceptul de Dumnezeu, ateism, întâmplări supranaturale etc etc.

Numai complicăciuni discută studenții ăștia în 1971.

Ar mai fi și scena asta unde Dragoș și Nadia văd niște oameni dansând tango argentinian, iar eu efectiv nu mă pot abține:

– Ai vrea să dansăm și noi?

El tresări și răspunse ezitând:

– Nu știu, mai degrabă cred că nu.

Ea păru ușor dezamăgită.

– Am înțeles. Nu ești deloc romantic.

– Probabil că nu sunt.

Nadia se încruntă.

– Nu ești sau, de fapt, nu vrei să fii?

El se gândi, după care spuse serios:

– Nu știu. Consider doar că perspectiva romantică este o eroare. Nu se poate pune semnul egal între aspirațiile omului și realitatea imperfectă cu care acesta are de-a face. (…)

Cișmigienii, p. 193

Iată, de la un „dansezi?” s-a ajuns la teoria romantică inutilă a vieții. Aveam nevoie de așa ceva? Nu. Și așa o țin toate dialogurile lor de tineri studenți. În teorii, știință etc. Sunt mai degrabă roboți decât oameni.

Nu mai vorbesc despre încercarea de a afla de ce Papa a zis că România e Grădina Maicii Domnului și toată teoria religioasă venită de la Ionesco și Cioran (în susținerea lui Vulcănescu). De altfel, toată teoria religioasă din finalul cărții m-a lăsat rece: cum că românul e făcut să sufere ce-i dă Dumnezeu, de asta e cum e. Te rog eu, nu…

Bine, vine Cioran și le dă peste bot cu felul românului de a fi, dar până la urmă tot la concluzia asta ajung. Dubios.

Interesant mai e și misticitatea oferită ideii de „privește cerul”. Ei bine, acest grafitti este și-n carte, nu vă faceți griji. Numai că spre deosebire de caterinca cu care îl tratăm noi, aici e chiar ceva de o misticitate ascunsă. E cheia lumii în el. Serios…

Sunt și părți bune în cartea aceasta. Capitolul 1 mi se pare foarte bun pentru un capitol de introducere, de stabilire a premisei, chiar dacă premisa la un moment dat te face să zici: ce? Veți vedea voi despre ce e vorba.

De altfel, totul pleacă de la un vis. Iar povestea visului ăstuia vine în oglinda inversă a realității imediate din narațiune. Adică o să vă dați repede seama că visul e întâmplarea istorică reală a țării ăsteia. O idee decent aplicată și foarte interesantă. Nu zic mai multe, ca să citiți.

Vizita celor cinci corifei pe insula Ada-Kaleh de la Dunăre, insulă pe care tare mi-aș fi dorit s-o mai avem și azi. Părea cel puțin un loc cu un potențial turistic uriaș. Acolo se întâmplă tot misticismul cărții.

Discuția dintre Nadia și fratele ei Alexandru despre ateism și creștinism. Chiar dacă lungă în draci, dezbate niște puncte de vedere de bun simț.

Bucla ce închide cartea. Locul de unde a plecat inspirația. Visul, căci până la urmă totul pare, la final, să fie un simplu vis avut de unul din cei cinci. Vă las pe voi să vedeți despre cine e vorba.

Mi s-a părut foarte inspirat modul în care s-a sfârșit cartea. Inspirat și, un pic, surprinzător.

Cismigienii Eugen Cadaru

Iar dacă e să ne luăm după ideea unui simplu vis, unde se pot petrece o groază de lucruri, poate avea loc acțiunea unei vieți și lumi paralele, se pot adăuga oameni și locuri nemaivăzute până la acel moment, atunci da, o logică există în toată narațiunea asta. Și prefer să cred asta.

Așadar, „Cișmigienii” lui Eugen Cadaru (Editura Polirom, EGO.PROZĂ, 2020) e o carte decentă. Nu rupe gura târgului, are potențialul să dezamăgească pe cei cu așteptări mari, dar se poate revanșa cu finalul. E la mijloc.

Cartea se poate achiziționa online (Polirom, Libris, Elefant) sau din librăriile din țară.

One Response to " Un „cum ar fi fost dacă” subțire. „Cișmigienii” de Eugen Cadaru "

  1. […] trecut o lună de când vă povesteam despre „Cismigienii” lui Cadar. Acum a venit rândul unei alte cărți foarte […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *