Un punct de cotitură

By | Gânduri

Recunosc că joi dimineața nu mă așteptam să mi se dea lumea peste cap.

Recunosc, fără rușine, ca orice om, că aveam cu totul alte planuri pentru ziua aia. Că aveam o groază de muncă de rezolvat, o groază de planuri personale de aranjat.

Recunosc, nu credeam în vecii vecilor că o să mai avem vreodată parte de un război în Europa. Cel puțin nu în condițiile actuale, nu când ai atâția ani de experiență, istorie, alianțe, organizații, diplomație.

Am sperat până joi dimineața că totul e un bluf prost jucat de un senil de la Moscova care, între timp, vrea cu tot dinadinsul să semneze istoria cu sânge.

Sângele altora, nu al lui. Bineînțeles. Ca orice dictator care se respectă.

De joi dimineața, m-am conectat prostesc (pentru că așa-s eu, aici e vina mea) la un lung șir informațional. La un feed neîntrerupt de videoclipuri, imagini, mesaje, live texts cu ce se întâmplă în Ucraina.

Și tot de atunci discut neîntrerupt cu prietenii mei, cu colegii mei, cu colaboratorii mei.

Toți suntem debusolați. Afectați. Dar mai ales după o pandemie de vreo 2 ani, care btw nu s-a sfârșit, obosiți. Suntem al naibii de obosiți.

Doar că din respect, din empatie pentru oamenii de la nord de granițe, nici măcar nu mai putem spune asta.

Un minimum de bun simț, de etică te îndeamnă să taci. Nu poți să vii să spui că ești obosit și că n-aveai nevoie de așa ceva când oamenii dorm prin buncăre și femeile nasc prin stații de metrou.

Și din absolut toată cavalcada asta de informație și acțiune din partea rușilor, am descoperit că io, la vârsta mea, nu sunt pregătit și nici măcar m-am gândit o dată la:

  • Unde fug dacă vin ăștia peste noi
  • De fapt, fug sau stau să mi se pună arma în mână și să-mi „apăr” țara?
  • Dacă îmi „apăr” țara, pentru cine o apăr de fapt? N-am copii și nici nu plănuiesc să fac prea curând, pe mama și ai mei îi expediez afară.
  • În cine să am încredere când mă uit sus? În Iohannis? În Ciolacu? În Orban? În Simion? În cine? Am zero încredere în toți indivizii ăștia de mai sus și cred că nu sunt singurul cu acest sentiment.

De fapt, totul stă în încredere aici.

În timpurile astea, când Putin își dă arama pe față, ar trebui cu toții să ne punem niște întrebări, pe lângă alea de mai sus. Să ne dăm seama către ce tindem, să înțelegem ce înseamnă libertatea, democrația.

Să înțelegem, înainte de toate ce înseamnă un agresor, o agresiune, o invadare absurdă a libertăților și să pricepem că dacă lăsăm anumite valuri meschine să ne pătrundă, într-acolo ne putem îndrepta și noi.

Și încă mi se pare absurd că scriu asta după 40 de ani de comunism.

Până nu de curând aveam oameni care aplaudau în fața ambasadei ruse. Mă întreb unde sunt și ce cred ei acum…

P.S.: Un mic sfat pentru toți oamenii de digital, de la social la performance: analizați-vă și voi puțin ad-urile, postările, notificările push că zău că e penibil să mă inviți la relaxare când văd fotografii cu oameni murind. Sau să-mi spui că următoarea mea destinație e Europa…

Sursă foto

Leave a Reply

Your email address will not be published.